|
Credinþã ºi înþelegere
Pe la anul 180, polemistul pãgân Celsus îi acuza pe creºtini cã, dacã sunt întrebaþi asupra credinþei lor, "rãspund cam aºa: Nu cerceta, ci crede ; credinþa este cea care te va mântui!" Aflãm astfel, prin Origen, care ne transmite acest text al lui Celsus ( Contra lui Celsus , I, IX ºi I, XII în Scrieri alese , partea a IV-a, PSB, 9, Bucureºti, 1984, p. 36; vezi ºi p. 38), originea adagiului "Crede ºi nu cerceta", de care s-a fãcut abuz ºi care a servit la prezentarea Creºtinismului ca fiind opus raþiunii ºi cercetãrii raþionale a lumii ºi a existenþei.
Din textul lui Celsus rezultã însã clar cã "cercetarea" la care se face referire nu este cercetarea naturii, cercetarea ºtiinþificã, ci cercetarea tainelor credinþei creºtine. Cu aceastã din urmã aplicare, Origen nu contestã cã acest "crede ºi nu cerceta" ar putea exprima punctul de vedere creºtin. Dar chiar acestei aplicãri el îi aduce un corectiv important: adagiul nu interzice cercetarea bazelor credinþei, ci este o chemare la credinþã chiar ºi a celor care nu pot sã-ºi neglijeze obligaþiile zilnice ºi sã-ºi dedice tot timpul cercetãrilor filozofice ( ibid. , p. 36). "Recunoaºtem - zice mai departe Origen - cã învãþãm pe oameni sã creadã chiar ºi dacã nu au putut fi cu totul convinºi raþional, întrucât nu îi este cu putinþã oricui sã lase totul deoparte pânã ce va fi urmat deplin fundamentarea teoreticã a unei învãþãturi" ( ibid. , p. 37). Cei ce întreprind însã o astfel de cercetare vor gãsi argumente raþionale în sprijinul credinþei creºtine ( ibid. , p. 38).
Pe de altã parte, aratã Origen, îndemnul de a crede înainte de a poseda o înþelegere teoreticã a credinþei nu înseamnã nicidecum promovarea ignoranþei. Cãci toate realizãrile omeneºte se întemeiazã pe o credinþã. Dacã pleacã pe mare, dacã se cãsãtoresc sau nasc copii, dacã seamãnã etc., oamenii o fac tocmai pe temeiul credinþei într-un rezultat fericit al acþiunilor lor. Nici credinþa aceasta nu poate aduce în sprijinul ei vreo dovadã raþionalã sigurã, cãci chiar acþiunile omeneºti pornite cu cea mai deplincã încredinþare se pot solda cu eºecuri. ªi totuºi, aceastã credinþã le insuflã oamenilor curaj ºi de multe ori îi întãreºte sã înfrunte cele mai mari pericole ºi le salveazã viaþa din mari primejdii. Cu cât mai întemeiatã ºi plinã de putere de viaþã este însã credinþa în Dumjnezeu ºi în cuvântul Sãu! ( ibid. , p. 38).
Nu insistãm aici asupra greºitei aplicãri a adagiului citat, pe temeiul cãruia s-a atribuit pe nedrepte Creºtinismului o poziþie de negare a cercetãrii ºtiinþifice. E destul sã amintim cã, dupã Sfânta Scripturã, Dumnezeu i-a dat omului misiunea de a stãpâni pãmântul ºi de a da nume tuturor celor create (Fac. 1, 28; 2, 20) ºi cã þine de însãºi menirea omului pe pãmânt de a cãuta, prin permanentã ostenealã, sã dea rost tuturor celor "câte sunt sub soare" (Eclesiast 8, 16-17). Cartea Pildelor (ºi în general literatura sapienþialã ebraicã) laudã în cuvinte neîntrecute înþelepciunea ºi iscusinþa în muncã ºi condamnã cu asprime lenea (Pilde 2, 1 ºi urm.; 6, 1 ºi urm.; 8, 1 ºi urm. etc.). Astfel încât, pe temeiul Revelaþiei, nu putem decât sã fim întru totul de acord cu ceea ce spunea, de pildã, Aristotel, dupã care "trebuie sã ne întrebãm mereu ce poate fi fiinþa".
Ne vom opri, pe scurt, asupra importanþei ideii pe care o apãrã Origen împotriva nedreptei acuze a lui Celsus: aceea cã primirea credinþei nu anuleazã, ci presupune ºi întemeiazã înþelegerea pe cale raþionalã a acestei credinþe, pe cât este cu putinþã de realizat acest lucru.
Cã este legitim ºi necesar efortul stãruitor al omului de a înþelege credinþa revelatã o afirmã în modul cel mai clar încã Vechiul Testament. Deseori se spune despre cei necredincioºi cã au ochi ºi nu vãd, au urechi ºi nu aud ºi cã aceastã întunecare a simþurilor e generatã de o învârtoºare a inimii (Is. 6, 9-10; 44, 18 º.a.). Idolatrul, zice Isaia, este "simplu ºi fãrã pricepere" ºi, în loc sã se încreadã în Dumnezeu, "se hrãneºte cu nãluci" (Is. 44, 19-20). În sprijinul credinþei revelate vine, deci, însãºi experienþa simþurilor (vedere, auz etc.), din care mintea omului trage anumite concluzii corecte asupra Creatorului (Ps 18, 1; Rom. 1, 19-20). Omul cu mintea sãnãtoasã ºi cu inima curatã poate discerne apoi intervenþiile lui Dumnezeu în istorie (Is. 41, 20; 42, 23-25; 43, 8-10 º.a.) ºi poate progresa în înþelegerea voii dumnezeieºti prin sârguinþã. Daniel proorocul este lãudat de Dumnezeu pentru cã "ºi-a sârguit inima ca sã înþeleagã" (Dan 10, 12).
Întreaga tradiþie iudaicã reflectã aceastã sârguinþã cel puþin teoreticã de a înþelege credinþa. Zelul cercetãrii Scripturii îi dusese pe învãþaþii iudei din vechime pânã la a numãra literele fiecãrei scrieri sfinte (de aceea au ºi fost denumiþi soferim , care înseamnã etimologic "socotitori"); prin astfel de calcule, ei ajunseserã sã constate cã în centrul însuºi al Torei (= cele cinci cãrþi ale lui Moise) s-ar aflat verbul a cãuta , fapt nu lipsit de semnificaþie. De asemenea, socotind toate poruncile pozitive ºi interdicþiile din Legea lui Moise, învãþaþii iudei ajunseserã la cifra de 613 porunci. Într-o omilie a lui rabbi ªimlai, pornindu-se de la cele 613 porunci, se aratã cã David le-a rezumat la 11 (în Ps 14), Isaia la 6 (Is 33, 15), Miheia la 3 (Mih 6, 8), apoi iarãºi Isaia la 2 (Is 56,k 1) ºi Amos la una singurã: "Cãutaþi-Mã ºi veþi fi vii" (Am 5, 5). Iarãºi acest "a cãuta" ca rezumat ºi esenþã a religiei lui Israel!
Alt învãþat iudeu, rabbi Baruch, nu gãsea modalitatea cea mai potrivitã de a exprima iubirea dumnezeiascã solitarã, în nerãbdãtoare aºteptare a rãspunsului din partea omului. Odatã însã, îl privea pe nepoþelul sãu jucându-se de-a v-aþi ascunselea cu un alt bãieþel. Nepoþelul se ascunde, dar celãlalt refuzã sã-l caute ºi pleacã. Cu ochii în lacrimi, copilul se plânge bunicului. Atunci, tot cu ochii în lacrimi, rabbi Baruch strigã: "Tot aºa zice ºi Dumnezeu: Eu Mã ascund, dar nimeni nu vine sã Mã caute! ".
Aceastã "cãutare" a lui Dumnezeu rãmâne ºi în creºtinism un mod de a descrie atitudinea credinciosului (Fapte 15, 17; 17, 27; Rom. 3, 11; cf. Mt 6, 33; Lc 12, 31 º.a.), dobândind însã noi dimensiuni. La "plinirea vremii", "Dumnezeu S-a arãtat în trup" (I Tim 3, 16); oamenii au putut vedea "slava Lui" (In 1, 14), L-au putut privi, auzi ºi pipãi (In 1, 1). Mântuitorul Hristos ªi-a arãtat dumnezeirea prin minuni nemaivãzute ºi nemaiauzite. De aceea, pe drept cuvânt le aplicã celor care Îi refuzã mesajul textele profestice despre învârtoºarea inimii, care întunecã ochii ºi astupã urechile (Mt 13, 15; In 12, 40). Iar cea mai mare minune, Învierea, este atestatã prin "multele semne doveditoare" ale arãtãrilor Celui Înviat (F Ap 1, 3). Putem spune, deci, cã venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, ca supremã manifestare a lui Dumnezeu, este ºi suprema raportare a adevãrului Dumnezeiesc la raþiunea omeneascã, suprema sa deschidere spre verificare din partea minþii umane.
Sfinþii Apostoli "au vãzut ºi au crezut" (In 20, 29). Dar nu numai credinþa lor s-a putut sprijini pe o verificare raþionale. Cãci noi, cei de dupã Apostoli, credem pe temeiul mãrturiei lor ºi înþelegerea noastrã nu este mai puþin solicitatã în verificarea ºi asimilarea acestei mãrturii, în formularea ºi actualizarea ei.
Astfel, Revelaþia, nici în stadiul ei ultim ºi suprem, nu anuleazã efortul omului de a înþelege. "Dumnezeu nu e un tatã care scrie temele ºcolare ale copiilor sãi" (Hans Urs von Balthasar). Ca oarecând Daniel, credinciosul creºtin e mereu în situaþia de a-ºi sârgui inima sã înþeleagã. Iatã adevãrul care stã la baza teologiei, a întregii cugetãri creºtine!
Pe de altã parte însã, credinþa implicã depãºirea a tot ceea ce poate cuprinde înþelegerea omeneascã. De aceea, trezirea credinþei în inimã necesitã impulsul supranatural al harului. Ajutaþi de lumina harului, pãtrundem în lumea supranaturalã ºi dumnezeiascã. Dar chiar sub acest aspect, credinþa nu înseamnã anularea raþiunii, ci, dimpotrivã, eliberarea ei de negura pãcatului ºi statornicirea ei într-o adevãratã atitudine intelectualã, ridicarea ei treptatã la o nouã evidenþã, mai presus de adevãrurile raþionale referitoare la Dumnezeu. Prin credinþã, înþelegerea omeneascã se depãºeºte pe sine, devine "înþelegere neînþeleasã", cum se exprimã Acatistul. Cãci, în raport cu raþiunea, credinþa "nu e nebunie, ci cunoºtinþã ce întrece tot raþionamentul" (Sfântul Grigorie Palama, "Despre Sfânta Luminã", 40-42, în Filocalia , vol. VII, Bucureºti, p. 316-318).
Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc
Cuprins
În loc de prefaþã. Credinþã ºi înþelegere
Dumnezeu, unul în fiinþã ºi întreit în persoane
Sfinþii îngeri ºi demonii
Omul - chip ºi asemãnare a lui Dumnezeu, deºi poartã ranele pãcatelor
Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire ca profet, arhiereu ºi împãrat)
Însuºirea Mântuirii prin Duhul Sfânt în Bisericã
Lucrarea Duhului Sfânt în Bisericã
Biserica, pãstrãtoarea descoperirii dumnezeieºti ºi organul de mântuire ºi sfinþire a credincioºilor
Preoþia sacramentalã
Condiþiile însuºirii mântuirii
Propovãduirea cuvântului lui Dumnezeu în Bisericã ºi naºterea credinþei
Sfintele Taine, mijloace de mântuire ºi sfinþire a credincioºilor
Naºterea ºi creºterea în viaþa cea nouã în Hristos
Naºterea de sus - har ºi poruncã
Preoþia generalã ºi slujirea credinciosului în lume
Cuvântarea eshatlogicã a Mântuitorului (Mt 24-25 ºi loc. par.)
Eshatologia paulinã
|
