|
Tristetea e o stare dureroasa, indisolubil legata de viata pamânteasca a oamenilor, si creeaza deseori o situatie psihica grava cu multe consecinte jalnice. Tristetea, sub orice forma, e tristete si-l supara pe om. Însa mult mai grav este modul rau de confruntare a ei, lipsa autocontrolului si a autoexaminarii si atribuirea responsabilitatii într-un mod gresit lui Dumnezeu. De aici si tragerea concluziilor gresite.
La întrebarea ivita: Tristetea e în natura omului? raspunsul pe care ni-l da Sfântul Maxim Marturisitorul e clar si nesovaitor: de vreme ce Dumnezeu n-a creat raul, acesta a intrat în natura oamenilor datorita caderii Protoparintiilor, deci si tristetea e un element ulterior în natura omului .
Tristetea e prezenta în societate, în lume, sub doua forme:
a) în sensul de tristete ca si consecinta a unui rau;
b) în sensul de tristete ca durere din virtute .
Sfântul Ioan Hrisostom ne înstiinteaza ca „avem nenumarate prilejuri sa ne întristam. Exista numai o singura cale de scapare din aceasta anomalie, calea virtutii; sau mai bine spus si aceasta cale are tristete, însa nu tristete nefolositoare, ci plina de câstig si folos” .
În aceasta lume e obisnuit faptul de a se observa antinomia între oamenii cucernici si necucernici referitoare la mâhniri; pe de o parte a acelor oameni fericiti, fara sa fie încercati de suparare sau mâhnire, si, pe de alta parte, a acelora care sunt chinuiti de acestea si, literalmente, sunt zdrobiti psihic si social. Problema nu are legatura cu necuviosii sau cu necredinciosii.
Daca se întâmpla ca acestia sa se întristeze, din moment ce n-au nici o relatie cu Dumnezeu, nu-i posibil si nu sunt îndreptatiti sa se plânga Acestuia pentru mâhnirile ce li se întâmpla. Adica oamenii necredinciosi si neevlaviosi, neavând nici o relatie cu poruncile lui Dumnezeu si cu asteptarea ÃŽmparatiei Cerurilor, dar fiind si oamenii materiei, ai zilei de astazi si ai faptului „sa mâncam si sa bem, ca mâine vom muri” , n-au de ce sa se plânga lui Dumnezeu, dupa ce prin alegerea lor traiesc dupa cele pamântesti ale lumii (si nu ale lui Dumnezeu), conform carora nu exista nici un canon moral, nici o piedica morala, nici o relatie personala cu Dumnezeu si cu Pronia Lui, ci o purtare rece, dezgustatoare, individualista si inumana, aplicând sentinta „moartea ta, viata mea”.
ÃŽnsa oamenii credinciosi, care-L iubesc pe Iisus Hristos si învatatura Lui, încearcând sa traiasca o viata de iubire, compatimire si filantropie, când sunt nefericiti, se plâng lui Dumnezeu pentru necazurile ce le sufera. Vad antinomia, adica faptul ca necredinciosii sunt fericiti, si gândirea lor e udata de tristete, dar si de aporia, neputând sa interpreteze aceasta antinomie, a acestei nedreptati, conform lor. Se aude de multe ori fraza descurajatoare: „De ce, Dumnezeul meu?!”
|
