|
Intampinarea luminii
Pr. Nicolae Stoia
Dorul dupã Luminã
Ceea ce þine de spirit ºi inefabilul dupã care acesta înseteazã, pe care doar poezia îl poate exprima, va continua sã fie mereu actual. O astfel de poezie ne oferã preotul-poet Nicolae Stoia, care are darul de a transforma experienþele spirituale în sublimul poeziei, în care se simte gravitatea orei ºi atingerea de aripa transcendentului. Discursul sãu liric curge în valuri care se întretaie, accentuând, revenind, sintetizând poetic mesajul, într-o dinamicã neîntreruptã ºi coerentã, din care se þese în laude o aureolã spiritului ºi aspiraþiei spre cunoaºterea superioarã.
ÃŽn acelaºi timp, însã, o bogatã cantabilitate interioarã a poemelor se lasã ghicitã cu fascinaþie sub haina cuvintelor relativ simple, uzual religioase. Ea provine din neostentaþia unei vieþi trãitã zi de zi sub semnul celor sfinte ºi alese, a unei calde intimitãþi cu adevãrurile dintotdeauna ale credinþei în Dumnezeu. Dacã-i citeºti poemele, ajungi, în mod normal, sã locuieºti în fiecare cuvânt care descifreazã dialogul poetului cu adevãrurile sfinte, modul în care realitatea divinã se reflectã în cea umanã, chipul în care tot ceea ce þine de sfera sacrului se îmbinã cu cele pãmânteºti: „Cred cã obârºia cerului e-n þãrânã / Eu cred cã plânge-n trupul þãrânii / Glas de luceferi adânc întemniþaþi” (Fraþi).
Retorica profunzimii nu-i transformã poezia într-o fabricã de teze, convins fiind cã „Filosofia e pohfalã ºi uºurãtate / De sine plinã…” (Smerire). Inteligent, poetul strecoarã în corpul discursului poetic imagini terne, menite sã anihileze elanurile riscante care ar putea-o transforma în banalã învãþãturã: doreºte sã imprime prin poezie un mod teologic de a simþi ºi a gândi, pornind de la ideea cã ÃŽl purtãm pe Dumnezeu în noi ºi cã „Teologia e tulpinã de nãdejde / ÃŽntrezãreºte taina, nicidecum striveºte (Smerire). Angajazã un ingenios joc de speculaþii în termeni poetici, fãrã încãrcãturã conceptualã forþatã, aºa încât poezia sa mulþumeºte apetitul pentru decodãrile savante, dar ºi setea de emoþii ºi cunoaºtere a cititorului genuin, cu sensibilitate nepervertitã.
Poetul afirmã cã fiinþa umanã e destinatã cãutãrii unui sens al existenþei sale ºi demonstreazã poetic faptul cã purtãm dorinþa de transcendere, atât de noi înºine, cât ºi din lumea în care ne este dat sã petrecem; o dorinþã de a ne depãºi propria condiþie ºi de a evada din hotarele noastre pãmânteºti. Întâmpinarea Luminii este un demers poetic care exprimã deschiderea existenþei umane cãtre orizontul care ne transcende, dar care se odihneºte, totuºi, în miezul fiinþei noastre.
Omul nu este condamnat la neputinþa cunoaºterii ºi a comunicãrii cu Divinitatea; dimpotrivã, cunoaºterea prin iubire, mai presus de cunoaºterea raþionalã, poate da sens ºi raþiune superioarã „întâmpinãrii” Luminii, un demers care „lumineazã omul” ºi întreaga naturã: „Pânã ce Lumina va sã ne limpezeascã… / Sã se înveºmânteze în purpurã þãrâna! / A-nvãþat-o Logosul cum sã strãluceascã” (Licãr). Omul a fost creat din iubire, în expresia sa desãvârºitã, tot aºa cum are libertatea sã accepte chemarea divinã sau sã o refuze. Autorul vine, prin stãruinþa sa poeticã, întru întâmpinarea ei, pledeazã pentru „întâmpinare”. El nu interpeleazã Divinitatea, ci o „cautã”, pentru cã Dumnezeu se aflã în chiar setea sa de cunoaºtere, pe care o actualizeazã în versurile sale cu atâta cãldurã ºi convingere în simþire.
Este ºi „înfricoºat de iubire”, dar ºi „însetat de mireasma tainelor”, care-l apropie de Divinitate ºi-l fac sã desfidã „lumea cu stâlpii ei trufaºi de fum” (ÃŽnfricoºat de iubire). Simpla existenþã lumeascã nu-l satisface ºi doreºte sã-i pãtrundã tainele, fãrã sã le ucidã. Nicolae Stoia tinde sã se autodefineascã teologic ºi eclesiastic în raport cu lumea, iar „dorul de Luminã” îi umple abisul interior. Deschide privirea cu pioºenie cãtre abis ºi spre ceea ce Dumnezeu a creat. Nostalgia poetului dupã Luminã e o vocaþie ºi conferã datele unei aspiraþii superioare, celui care doreºte sã se desprindã de condiþia „de lut”, care i se pare a fi „fãrã de har”. Trupul omenesc e trecãtor, dar valorile spiritului sunt eterne. „Nãuc” ºi „orb”, poetul înseteazã dupã cunoaºterea superioarã, care nu i se relevã decât prin „stãruinþã”.
Regãsim în aceastã „stãruinþã” ceva din atitudinea arghezianã în raportarea la Dumnezeu, dar lipsitã de încrâncenare ºi tragism, pentru cã poetul nu pleacã în demersul poetic de la ideea negãrii existenþei divine. ªi, oare, nu-i aspiraþia spre cunoaºterea divinã cea mai înaltã dintre toate, care nu se pot întrema decât dupã ce ai urcat alte scãri spre ÃŽnalt?
Poezia, în sine, este pentru Nicolae Stoia „un zvon de frumuseþe” (Smerire), care nu striveºte tainele, ci doar le întrevede. Raportarea poetului la lume ºi la Divinitate e una conceptualã, cum e firesc, fãrã ca preceptele sã sufoce lirismul poemelor. ÃŽnsãºi vremea „se petrece”, iar într-un final, firea pleacã spre „pârguirea în Luminã” (Toamna). Sufletul omului e „o genune” cu adâncimi ºi taine în care „tãlãzuieºte dorul de eternitate”. Aspiraþia calmã spre veºnicie e dublatã de tristeþea irosirii clipelor spre zãri neºtiute, care-i cântãresc omului „hora” petrecerii sale.
Poetul vrea sã se prezinte ca o fiinþã dualã: o parte din el, „cestãlalt”, priveºte spre viaþa „bolnavã” în care bântuie o molimã, „boleºte” fãrã sã dramatizeze. „Celãlalt”, cel care „înºfacã cuvinte”, strigã, suferã pentru cã nu poate strãpunge taina (Apa). „ÃŽntâmpinarea Luminii” înseamnã apropierea de Divinitate, dorinþa trecerii dincolo de „sãrãcãcioasele hotare”, dorindu-L pe Dumnezeu cu toate simþurile, voind sã-I audã cuvântul ºi sã simtã adierea „cerescului veºmânt” (Toma). Interesant este ºi dialogul cu moartea, care sãlãºluieºte în „genunea trupului” omenesc alãturi de „dorul de eternitate” (Rembrandt: Lecþia de anatomie). O definire metaforicã, concentratã, sugestivã a morþii gãsim în poezia Obârºie, una dintre cele mai reuºite ale volumului: „ÃŽnsângerat / Cuvântul / ªi întristat / S-a fost dus. / Sfârºitul / E obârºia / Frângerilor / Cãtre dinsus”. ÃŽn alte poezii, moartea este o entitate „hulpavã”, avându-ºi sãlaºul în carnea trupului omenesc, fãrã a-i putea nimici, însã, „sâmburele de eternitate”, ºi fãrã sã-i poatã cunoaºte „sensul cunoscut doar mie” (Hulpava).
Lirica preotului-poet Nicolae Stoia este una a jocului lucid cu lumina ºi umbra, aidoma funcþiunii vitraliilor unei biserici sufleteºti. E o poezie despre om ºi aspiraþiile sale superioare întru cunoaºterea ºi desãvârºirea interioarã ºi spiritualã care ne reaminteºte cã elementul dominant al umanitãþii noastre este dumnezeirea, iar atunci când îi pierdem sensul, pierdem însuºi sensul umanitãþii noastre.
Întâmpinarea Luminii este o carte frumoasã, o laudã întru risipirea întunericului ºi o poftire întru eliberarea oamenilor de povara lui, oameni care luptã cu propria lor zãdãrnicie, ajutându-i sã se pregãteascã pentru primirea Luminii prin cãutare ºi credinþã, prin frumuseþea cuvântului poetic care tãmãduieºte rãnile sufleteºti. Dumnezeu nu Se gãseºte numai în cuvântul poetic, ci ºi în foamea preotului-poet Nicolae Stoia dupã aceastã minunatã frumuseþe. Cautã lumina, deschizând o fereastrã spre eternitate, dar ºi spre propriu-i adânc sufletesc de aleasã simþire ºi credinþã întru Dumnezeu ºi iubire de oameni.
Preotul-poet Nicolae Stoia se aflã în miezul strãduinþelor omeneºti prin intrarea în grãdina poeziei cãreia „întrebând i se smereºte” cu adâncã plecãciune înaintea Luminii.
Prof. Livia Mãrcan
|
