|
Dincolo de gratii...
Pastorația Bisericii în penitenciare – Romeo Petrașciuc
Prefațã Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Flori la umbra zidurilor...
Acum zece ani în urmã pãºeam pentru prima oarã într-un penitenciar. Se întâmpla sã fie Aiudul, una din temniþele care, pânã atunci, pentru mine avea o sintaxã a individualitãþilor amputate, a negãrilor absolute, a represiunii carcerale ajunsã expresie ultimã a dezumanizãrii.
Am întâlnit însã atunci, acolo, ºi oameni care mi-au dovedit, încã o datã, cã schimbarea e singura constantã a fiinþei umane ºi cã lacrimile cãzute înãuntru au puterea de a restaura lumea sau, cel puþin, de a salva lumea unor oameni care, la capãtul deznãdejdii lor, au (re)gãsit mâna de dragoste mereu întinsã de Dumnezeu.
De aici a pornit apoi totul... Vreme de câþiva ani – cu sprijinul Administraþiei Naþionale a Penitenciarelor –, am fost acreditat sã colind penitenciarele þãrii, pentru a povesti ceea ce se întâmplã, în panul misiunii Bisericii Ortodoxe Române, în aceste spaþii de detenþie. Au fost experienþe fascinante, cu oameni care acolo, dincolo de gratii, ºi-au aflat adevãrata libertate, aceea de a se poziþiona în Hristos ºi în afara pãcatului asumat...
În general, am peregrinat prin penitenciarele de maximã siguranþã, acolo unde, de altfel, ºi cazurile de întoarcere la Hristos sunt mult mai vizibile ºi mai statornice. ªi nu au fost deloc puþine situaþiile în care am zãbovit ore în ºir în câte un penitenciar, furat de istorisirile celor de aici, de dramele ºi bucuriile pe care rar mi-a fost dat sã le întâlnesc dincoace de gratii, în libertatea convenþionalã.
Parte din aceste experienþe le-am adunat în aceste pagini... Ele au apãrut, iniþial, în cadrul rubricii „Flori la umbra zidurilor”, al sãptãmânalului Iisus Biruitorul. Joncþiunea lor între coperte de carte s-a fãcut de la sine, cu insesizabile adnotãri sau inerente diortosiri, specifice unei astfel de translaþii.
Am încercat sã surprind, pe parcursul descinderilor în penitenciare, parte din experienþele pastorale ale preoþilor de aici, consideraþii ale cadrelor ori conducerii din sistemul penitenciar ºi, mai ales, schimbãri atitudinale de vieþi ale anumitor deþinuþi.
În cazul celor încarceraþi, din considerente obiective, nu am reprodus în cuprinsul cãrþii decât iniþialele numelui. De asemenea, imaginile inserate în volum respectã întru totul rigorile legale impuse în accesarea unor astfel de spaþii.
Þin sã mulþumesc pe aceastã cale conducerii Administraþiei Naþionale a Penitenciarelor (din cadrul Ministerului Justiþiei), care a fãcut posibil acest periplu în penitenciarele din þarã, precum ºi personajelor fiecãrui reportaj în parte. Alãturi de ele, de aceste destine încarcerate, am învãþat poate mai bine ca niciodatã cât de relativã ºi lipsitã de sens e noþiunea de libertate.
Sau, altfel spus, câtã plinãtate comportã acest concept, indiferent de factualizãri temporare sau spaþiale, dacã el se semnificã dinspre Hristos înspre om...
Romeo PETRAªCIUC
Dincolo de gratii, tot Dumnezeu ni-i frate...
Ani de zile, trebuie sã recunosc, l-am invidiat pe autorul reportajelor de fațã, Romeo Petrașciuc, pentru cã avea darul lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii de dincolo de zidurile încondeiate cu gratii. Venea de-acolo transfigurat, descoperind mereu cã dincolo de linia libertãții sociale erau oameni care-L descopereau pe Dumnezeu, adevãrata Libertate. Apoi m-a primit și pe mine pãrtaș, în parte, acelorași pelerinaje. Și sufletul meu a înțeles, o datã în plus, darul Iubirii care umple de sens Libertatea. Eram, în urmã cu ceva ani, la Schitul Românesc Prodromu, în miezul de tainã al Privegherii de Rusalii. Ascultam cântarea și sufletul meu cânta; am primit binecuvântarea de a sluji la Liturghie și Rusalii de Duh mi-au umplut inima și sensul preoției s-a încãrcat iar și iar de bucurie. Vecernia Rusaliilor mi-a sporit bucuria, aducându-mã la îmbujorare emoționalã și inima mea pãrea cã nu mai are nevoie de mai mult. Am coborât coasta de luminã a Athosului și, invitat de Pãrintele Petru din Gherla, împreunã cu râvnitoarea sa soție, am mers sã le vorbesc celor din Penitenciar. Nu era prima datã, pentru cã la Bacãu sau Codlea, în situații de pastorație, personajele ce populau închisorile nu-mi erau strãine. Dar atunci, dupã praznicul de foc și trãirea dãruitã de râvnitorii Pãrinți ai inimii românești din Athos, parcã mi s-au deschis ochii. Și acelși Duh, al rugãciunii și aprinderii de Viațã, mi-a umplut sufletul. Am vãzut atunci cum Evanghelia Mântuitorului e Una. O laturã de rugãciune și viațã liturgicã și alta de cercetare a celui aflat departe de rugãciune și viațã liturgicã, uitat și anulat. Dincolo de descoperirea unui loc, cu întemnițați în cele din urmã, descopeream pãrtãșia, aproape misticã, îndrãznesc sã spun, cu Domnul Hristos, Cel Care ne-a spus: „ÃŽn temnițã am fost și m-ați cercetat...” sau, parcã și mai aproape Rusaliilor. Apoi, pentru cã era sfârșit de an școlar, am stat la premierea unor școlari speciali. Unul dintre ei avea cu mult peste 50 de ani, absolvise clasa I-a și, cu o emoție pe care n-o pot cuprinde în cuvinte, sãruta diloma și spunea, plângând: Unde este mama, sã vadã cã am învãțat sã scriu și sã citesc?! Mi-au dispãrut, în rușine, toate mofturile de demotivați ale studenților mei, ale celorlați studenți ariviști și rãniți de incultura carierei.
Astfel de momente mi-au dãruit, mai apoi, toate pelerinajele... dincolo de gratii. Cartea aceasta a lui Romeo Petrasciuc este desprinsã din astfel de întâlniri, necontrafãcute și vii. ÃŽn paginile ei veți cunoaște oameni. Unii dintre ei și-au pus viața în joc pentru aproapele lor, greșitul dinaintea aproapelui și a lui Dumnezeu, deseori, pãstrând intactã nãdejdea și lucrarea pentru mântuire. Alții sunt întemnițați. ÃŽntemnițați liberi. Liberi sã se întâlneascã cu El, Dumnezeul Care ne cheamã sã-L cãutãm în pușcãrie. Sã ne descoperim adevãrata libertate, libertatea fațã de pãcat (Pãrintele Arsenie Boca). Sã ne înțelegem. Ce veți citi nu e un Pateric al temnițelor, cum ar trebui sã editãm unul cu mãrturiile și faptele de foc ceresc ale celor întemnițați și uciși de comunism sau de orice altã structurã politicã care terorizeazã libertatea umanã (în Ardeal, înainte de dictatura comunistã am avut martiri întemnițați pentru credințã, de cãtre un dicteu austro-ungar cu nimic mai democrat). Pușcãria nu e o livadã duhovniceascã, dar niciun pustiu fãrã rod. Nu e mãnãstire, dar oricând, sub harul lucrãrii Duhului Sfânt, poate deveni un Ermon, un Carmel, unTabor.
ÃŽntre ziduri, oameni. Gardieni, cadre didactice, psihologi ori bucãtari sunt linia întâi în a le dovedi cã rãmân oameni, oricât de inumani s-au arãtat pentru o clipã ori pentru o vreme. O singurã familie, marcatã de foarte multe ori de preotul de penitenciar. I-am cunoscut mai aproape acolo, în capele, pe culuare, în galeria câte unei încercãri de revenire sufleteascã. I-am cunoscut și foarte oficial, când am organizat Conferința Internaționalã Strengthening the soul (psalm 137/8.3). International Prison Chaplain s Association, Europe, în iunie 2012, la Mãnãstirea Brâncoveanu, de la Sâmbãta de Sus. M-au fascinat ca forțã de viațã, cu istețimea lor pastoralã, cu optimismul lor transmisibil, cu elocința lor duhovniceascã. Discreți și uitați, uneori nebãgați în seamã decât atunci când facem paradã de misiunea noastrã ‒ prea redusã ‒, în penitenciare, oamenii aceștia stau în prima linie a mãrturiei, remarcabil. Nici ei nu sunt sfinți și n-au timp sã se prefacã. Ar fi amendați imediat de colegii de mediu, extrem de exigenți când e vorba de viața celorlalți. E dificil sã înțelegi cã predica și pastorația lor nu are nicio dozã de „caterincã” ori „aburealã”, cã familiile lor îi vãd rar, obosiți și rãniți de rana celor ce-i pãstoresc. ÃŽn fond, din nefericire, penitenciarele au rãmas cam singurele parohii în care numãrul de enoriași nu scade, iar focul este continuu. Cartea lui Romeo Petrasciuc ni-i aduce aproape, cu toatã smerita lor singurãtate.
Cum tot singurãtãții îi par a fi poeme și mãrturisirile celor arestați, aflați în executarea sentinței, departe nu doar de casã, ci și de toate visele libertãții lor. Au rãmas oameni. Plâng, râd, scriu, picteazã... Unii chiar nu știau cã pot toate acestea, cã lucreazã în ei un dar la care ei nu conlucrau. Multora Biserica le-a redat demnitatea și zâmbetul. Hristos S-a așezat cu ei sub cheie. Și pânã acum lucreazã...
Când m-au întrebat deținuții de la Gherla cum se pot ruga, le-am spus cã pentru ei existã, sigur, o rugãciune specialã: Doamne, pentru rugãciunile celor care sub comunism au murit în celula mea, miluiește-mã și fii Libertatea mea!
Cartea lui Romeo Petrasciuc, cu multele ei facsimile rãspândite în Iisus Biruitorul ori alte publicații, provoacã. Sã treci duhovnicește de la indiferențã la rugãciune pentru ei, deținuții...
Dincolo de gratii, Hristos le rãmâne Frate!
Pr. Constantin NECULA
|
