Credinta si intelegere

Pe la anul 180, polemistul pagan Celsus ii acuza pe crestini ca, daca sunt intrebati asupra credintei lor, "raspund cam asa: Nu cerceta, ci crede; credinta este cea care te va mantui!" Aflam astfel, prin Origen, care ne transmite acest text al lui Celsus (Contra lui Celsus, I, IX si I, XII in Scrieri alese, partea a IV-a, PSB, 9, Bucuresti, 1984, p. 36; vezi si p. 38), originea adagiului "Crede si nu cerceta", de care s-a facut abuz si care a servit la prezentarea Crestinismului ca fiind opus ratiunii si cercetarii rationale a lumii si a existentei.

Din textul lui Celsus rezulta insa clar ca "cercetarea" la care se face referire nu este cercetarea naturii, cercetarea stiintifica, ci cercetarea tainelor credintei crestine. Cu aceasta din urma aplicare, Origen nu contesta ca acest "crede si nu cerceta" ar putea exprima punctul de vedere crestin. Dar chiar acestei aplicari el ii aduce un corectiv important: adagiul nu interzice cercetarea bazelor credintei, ci este o chemare la credinta chiar si a celor care nu pot sa-si neglijeze obligatiile zilnice si sa-si dedice tot timpul cercetarilor filozofice (ibid., p. 36). "Recunoastem - zice mai departe Origen - ca invatam pe oameni sa creada chiar si daca nu au putut fi cu totul convinsi rational, intrucat nu-i este cu putinta oricui sa lase totul deoparte pana ce va fi urmat deplin fundamentarea teoretica a unei invataturi" (ibid., p. 37). Cei ce intreprind insa o astfel de cercetare vor gasi argumente rationale in sprijinul credintei crestine (ibid., p. 38).

Pe de alta parte, arata Origen, indemnul de a crede inainte de a poseda o intelegere teoretica a credintei nu inseamna nicidecum promovarea ignorantei. Caci toate realizarile omenesti se intemeiaza pe o credinta. Daca pleaca pe mare, daca se casatoresc sau nasc copii, daca seamana etc., oamenii o fac tocmai pe temeiul credintei intr-un rezultat fericit al actiunilor lor. Nici credinta aceasta nu poate aduce in sprijinul ei vreo dovada rationala sigura, caci chiar actiunile omenesti pornite cu cea mai deplina incredintare se pot solda cu esecuri. Si totusi, aceasta credinta le insufla oamenilor curaj si de multe ori ii intareste sa infrunte cele mai mari pericole si le salveaza viata din mari primejdii. Cu cat mai intemeiata si plina de putere de viata este insa credinta in Dumnezeu si in cuvantul Sau! (ibid., p. 38).

Nu insistam aici asupra gresitei aplicari a adagiului citat, pe temeiul caruia s-a atribuit pe nedrepte Crestinismului o pozitie de negare a cercetarii stiintifice. E destul sa amintim ca, dupa Sfanta Scriptura, Dumnezeu i-a dat omului misiunea de a stapani pamantul si de a da nume tuturor celor create (Fac. 1, 28; 2, 20) si ca tine de insasi menirea omului pe pamant de a cauta, prin permanenta osteneala, sa dea rost tuturor celor "cate sunt sub soare" (Eclesiast 8, 16-17). Cartea Pildelor (si in general literatura sapientiala ebraica) lauda in cuvinte neintrecute intelepciunea si iscusinta in munca si condamna cu asprime lenea (Pilde 2, 1 si urm.; 6, 1 si urm.; 8, 1 si urm. etc.). Astfel incat, pe temeiul Revelatiei, nu putem decat sa fim intru totul de acord cu ceea ce spunea, de pilda, Aristotel, dupa care "trebuie sa ne intrebam mereu ce poate fi fiinta".

Ne vom opri, pe scurt, asupra importantei ideii pe care o apara Origen impotriva nedreptei acuze a lui Celsus: aceea ca primirea credintei nu anuleaza, ci presupune si intemeiaza intelegerea pe cale rationala a acestei credinte, pe cat este cu putinta de realizat acest lucru.

Ca este legitim si necesar efortul staruitor al omului de a intelege credinta revelata o afirma in modul cel mai clar inca Vechiul Testament. Deseori se spune despre cei necredinciosi ca au ochi si nu vad, au urechi si nu aud si ca aceasta intunecare a simturilor e generata de o invartosare a inimii (Is. 6, 9-10; 44, 18 s.a.). Idolatrul, zice Isaia, este "simplu si fara pricepere" si, in loc sa se increada in Dumnezeu, "se hraneste cu naluci" (Is. 44, 19-20). In sprijinul credintei revelate vine, deci, insasi experienta simturilor (vedere, auz etc.), din care mintea omului trage anumite concluzii corecte asupra Creatorului (Ps 18, 1; Rom. 1, 19-20). Omul cu mintea sanatoasa si cu inima curata poate discerne apoi interventiile lui Dumnezeu in istorie (Is. 41, 20; 42, 23-25; 43, 8-10 s.a.) si poate progresa in intelegerea voii dumnezeiesti prin sarguinta. Daniel proorocul este laudat de Dumnezeu pentru ca "si-a sarguit inima ca sa inteleaga" (Dan 10, 12).

Intreaga traditie iudaica reflecta aceasta sarguinta cel putin teoretica de a intelege credinta. Zelul cercetarii Scripturii ii dusese pe invatatii iudei din vechime pana la a numara literele fiecarei scrieri sfinte (de aceea au si fost denumiti soferim, care inseamna etimologic "socotitori"); prin astfel de calcule, ei ajunsesera sa constate ca in centrul insusi al Torei (= cele cinci carti ale lui Moise) s-ar aflat verbul a cauta, fapt nu lipsit de semnificatie. De asemenea, socotind toate poruncile pozitive si interdictiile din Legea lui Moise, invatatii iudei ajunsesera la cifra de 613 porunci. Intr-o omilie a lui rabbi Simlai, pornindu-se de la cele 613 porunci, se arata ca David le-a rezumat la 11 (in Ps 14), Isaia la 6 (Is 33, 15), Miheia la 3 (Mih 6, 8), apoi iarasi Isaia la 2 (Is 56,k 1) si Amos la una singura: "Cautati-Ma si veti fi vii" (Am 5, 5). Iarasi acest "a cauta" ca rezumat si esenta a religiei lui Israel!

Alt invatat iudeu, rabbi Baruch, nu gasea modalitatea cea mai potrivita de a exprima iubirea dumnezeiasca solitara, in nerabdatoare asteptare a raspunsului din partea omului. Odata insa, il privea pe nepotelul sau jucandu-se de-a v-ati ascunselea cu un alt baietel. Nepotelul se ascunde, dar celalalt refuza sa-l caute si pleaca. Cu ochii in lacrimi, copilul se plange bunicului. Atunci, tot cu ochii in lacrimi, rabbi Baruch striga: "Tot asa zice si Dumnezeu: Eu Ma ascund, dar nimeni nu vine sa Ma caute!".

Aceasta "cautare" a lui Dumnezeu ramane si in crestinism un mod de a descrie atitudinea credinciosului (Fapte 15, 17; 17, 27; Rom. 3, 11; cf. Mt 6, 33; Lc 12, 31 s.a.), dobandind insa noi dimensiuni. La "plinirea vremii", "Dumnezeu S-a aratat in trup" (I Tim 3, 16); oamenii au putut vedea "slava Lui" (In 1, 14), L-au putut privi, auzi si pipai (In 1, 1). Mantuitorul Hristos si-a aratat dumnezeirea prin minuni nemaivazute si nemaiauzite. De aceea, pe drept cuvant le aplica celor care ii refuza mesajul textele profetice despre invartosarea inimii, care intuneca ochii si astupa urechile (Mt 13, 15; In 12, 40). Iar cea mai mare minune, invierea, este atestata prin "multele semne doveditoare" ale aratarilor Celui Inviat (F Ap 1, 3). Putem spune, deci, ca venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu, ca suprema manifestare a lui Dumnezeu, este si suprema raportare a adevarului Dumnezeiesc la ratiunea omeneasca, suprema sa deschidere spre verificare din partea mintii umane.

Sfintii Apostoli "au vazut si au crezut" (In 20, 29). Dar nu numai credinta lor s-a putut sprijini pe o verificare rationala. Caci noi, cei de dupa Apostoli, credem pe temeiul marturiei lor si intelegerea noastra nu este mai putin solicitata in verificarea si asimilarea acestei marturii, in formularea si actualizarea ei.

Astfel, Revelatia, nici in stadiul ei ultim si suprem, nu anuleaza efortul omului de a intelege. "Dumnezeu nu e un tata care scrie temele scolare ale copiilor sai" (Hans Urs von Balthasar). Ca odinioara Daniel, credinciosul crestin e mereu in situatia de a-si sargui inima sa inteleaga. Iata adevarul care sta la baza teologiei, a intregii cugetari crestine!

Pe de alta parte insa, credinta implica depasirea a tot ceea ce poate cuprinde intelegerea omeneasca. De aceea, trezirea credintei in inima necesita impulsul supranatural al harului. Ajutati de lumina harului, patrundem in lumea supranaturala si dumnezeiasca. Dar chiar sub acest aspect, credinta nu inseamna anularea ratiunii, ci, dimpotriva, eliberarea ei de negura pacatului si statornicirea ei intr-o adevarata atitudine intelectuala, ridicarea ei treptata la o noua evidenta, mai presus de adevarurile rationale referitoare la Dumnezeu. Prin credinta, intelegerea omeneasca se depaseste pe sine, devine "intelegere neinteleasa", cum se exprima Acatistul. Caci, in raport cu ratiunea, credinta "nu e nebunie, ci cunostinta ce intrece tot rationamentul" (Sfantul Grigorie Palama, "Despre Sfanta Lumina", 40-42, in Filocalia, vol. VII, Bucuresti, p. 316-318).

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc

Cuprins

In loc de prefata. Credinta si intelegere

Dumnezeu, unul in fiinta si intreit in persoane

Sfintii ingeri si demonii

Omul - chip si asemanare a lui Dumnezeu, desi poarta ranele pacatelor

Mantuirea in Hristos (prin intreita Sa slujire ca profet, arhiereu si imparat)

Insusirea Mantuirii prin Duhul Sfant in Biserica

Lucrarea Duhului Sfant in Biserica

Biserica, pastratoarea descoperirii dumnezeiesti si organul de mantuire si sfintire a credinciosilor

Preotia sacramentala

Conditiile insusirii mantuirii

Propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu in Biserica si nasterea credintei

Sfintele Taine, mijloace de mantuire si sfintire a credinciosilor

Nasterea si cresterea in viata cea noua in Hristos

Nasterea de sus - har si porunca

Preotia generala si slujirea credinciosului in lume

Cuvantarea eshatologica a Mantuitorului (Mt 24-25 si loc. par.)

Eshatologia paulina