|
Gândind la o pastoralã decentã a doliului
Sunt tot mai cutremurãtoare morțile de care auzim, mulți citindu-le în cheie apocalipticã. Suntem tot mai marcați de astfel de chei ale lecturii morții. De la filme la știri, de la documentare la cãrți, suntem presați cu moartea. Cheia trãirii morții este însã una eshatologicã, legatã de ÃŽnviere, nu ca simplu exercițiu de modã, ci drept clipã ontologicã, plinã de adâncime. Andrei Pleșu, într-o excelentã analizã asupra morții și demnitãții, scrie: „Pentru mine, sãrbãtorile de Paști nu se pot disocia de lecția morții asumate în toatã scandaloasa ei indigențã. Citești Evanghelia și simți cã, de vreme ce Iisus Și-a trãit moartea astfel, îți este și ție îngãduit sã te temi, sã suferi, sã te amãrãști, sã te lași cuprins de deznãdejde. Moartea omului în varianta lui post-edenicã nu poate fi altfel: nu e o petrecere veselã, o piruetã cochetã, o searã de bal sau un gest solemn. E așa cum a fost și viața lui: plinã de neliniști și iluzii, de grijã, speranțã și incertitudine. Da, avem voie sã ne temem de moarte, sã rãbdãm greu suferința, sã ne simțim pãrãsiți, fãrã sã ne pierdem, astfel, demnitatea. Cãci, chiar când duhul este plin de râvnã, carnea este neputincioasã (Matei 26, 41). Dacã Iisus ar fi ales moartea demnã, în accepțiunea de azi a termenului, ar fi intrat în impunãtoarea galerie de sinucigași de elitã, de la Socrate la Petroniu și Seneca, însã n-ar fi mântuit pe nimeni. Moartea demnã e monumentalã, dar sterilã. Asepticã. Dimpotrivã, abia din perspectiva sumbrã a morții tragice, exasperante, nemiloase, explozia ÃŽnvierii își capãtã strãlucirea și prețul adevãrat. ÃŽnvierea e rezervatã oamenilor vii, adicã oamenilor care se întreabã, sperã, se revoltã și mor. Statuile nu pot învia”. Cu acest gând redãruiesc cititorului cartea aceasta, pornitã de la o remarcã a unui Patriarh, la București, dinaintea unei familii ce plângea la pomenirea celui drag, plecat.
Nu este o carte model. Nici prima ediție nu s-a vrut aceasta. Ci doar un sprijin pentru tinerii preoți în slujirea unor astfel de momente de viațã pastoralã. O scrisoare de încurajare pentru familiile care trec prin astfel de momente de cumpãnã, deloc ușoare, uneori epuizante și extrem de dureroase. Am reeditat lucrarea din dorința de a constitui un apel la o pastoralã de doliu decentã, creștinã și umanã deopotrivã. Nu o datã, ci în repetate rânduri am pledat pentru vindecarea de cinism pastoral a slujirii preoțești. A adânci durerea cu bombe omiletice lacrimogene, a submina Evanghelia de dragul punerii în valoare a cunoștințelor de poeticã lãcrimoasã, a uita sã predici, dar a nu uita sã iei iertãciuni, a îngreuna clipa despãrțirii prin predici interminabile, toate acestea aduc a cinism și neatenție. Cheia pãstoririi este discreția, cuvântul limpede, aerisit de snobisme, liberator de emoție, dar și plin de conținut creștin. Oamenii au nevoie sã fie sprijiniți și însoțiți în drama lor. A reduce pastorala de doliu doar la predicã este o mare greșealã, iar a fi neatent în construirea ei ține de o oarecare superficialitate, vecinã cu lipsa de bun simț.
ÃŽn timp, de la prima ediție, moartea unor apropiați și a tatãlui meu mi-a încercat cuvintele. M-am bucurat sã constat cã nu scriu una și reacționez altcum. Inima mea și-a aflat mângâiere în cuvintele Psaltirii și rugãciunii, în țesãtura de adevãr a Pãrinților Bisericii. Nãdãjduiesc sã fi pãstrat ceva din duhul lor în scriiturã, toate cele consemnate în scris, cu excepția medalioanelor, fiind rostite, din tot cugetul meu și din toatã inima. Așa le dãruiesc mai departe, din dor de tatãl meu și de cei care s-au așezat în pomelnicul celor care ne așteaptã.
Pr. Constantin Necula
|
