Agnos - Editura si Librarie Contul meu  Conținutul coșului  Platește  
  Librarie » Catalog » EDITURA AGNOS » Blogul Agnos  |  Contul meu  |  Conținutul coșului  |  Platește   
Categorii
CARTI DE RUGACIUNI
CARTI PENTRU COPII
Editura Alias
EDITURA AREOPAG
EDITURA CHARISMA
EDITURA LUMEA CREDINTEI
MAICA ECATERINA FERMO
MARTURISITORI
PR. CONSTANTIN NECULA
SYNAXIS
TALCUIRI
PATERICE
IR. TEOFAN MADA
EDITURA AGNOS
EDITURA APOLOGET
EDITURA CATISMA
EDITURA DEISIS
EDITURA EVANGHELISMOS
EDITURA EGUMENITA
EDITURA OASTEA DOMNULUI
EDITURA SOPHIA
EDITURA PLATYTERA
ALTE EDITURI
Toate categoriile
Noutăți ortodoxe »
<b> Vindecarile lui Hristos si vindecarea noastra </b> <br> Pr. Constantin Necula
Vindecarile lui Hristos si vindecarea noastra
Pr. Constantin Necula

10,00RON
Toate noutațile
În Curând »
<b> Indumnezeirea maidanului </b> <br> Pr. Constantin Necula </br>
Indumnezeirea maidanului
Pr. Constantin Necula

20,00RON
Căutare
 
Cuvintele căutate
Informații
Blogul Agnos
Cum comand
Expediere/Plata
Toate categoriile
Vezi Lista completa
Contactați-ne
Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale
Pr. Prof. Vasile Mihoc
35,00RON

Format: 26, 5 X 16, 5 cm, cartonata, cusuta.

Cuvânt înainte

„Bucuria mea, Hristos a înviat!” – așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toți cei pe care-i întâlnea. Iată un element din biografia smeritului Serafim care ne spune multe despre înălțimea sa duhovnicească, dar și, în general, despre ce înseamnă a fi creștin. Căci mulți rostesc acest salut – este adevărat că unii o fac numai cu jumătate de gură ¬–, dar puțini sunt cei la care această proclamare a Învierii Domnului are puterea pe care o avea la Sfântul Serafim. Căci, într-adevăr, salutul nostru pascal are o mare și negrăită putere. Însă vestirea „Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!” își vădesc întreaga lumină și putere numai în ființa, în graiul și în viața acelora, cu adevărat, și ei au înviat.
Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi suntem vii, ca unii care participăm deja la viața cerească și dumnezeiască a Domnului Celui înviat și preamărit. Viața pe care o avem în Hristos este singura care-și merită numele. Astfel, pentru fiecare om, a fi sau a nu fiu născut din nou în Hristos este o problemă de viață și de moarte, „căci – zice Sfântul Irineu – părtășia cu Dumnezeu este viața, iar despărțirea de Dumnezeu este moarte” (Contre les hérésies, V, 27,2, „Sources chrétiennes”, no. 153, p. 342). Căci nu-și merită numele de viață simpla existență trupească și trecătoare. „O viață fără eternitate este nedemnă a se numi ‚viață’. Singura adevărată este viața veșnică”, zice Fer. Augustin (Cuvântarea 346, PL 38, 1522).
Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă, de-a dreapta Tatălui, este viața noastră. Este adevărat, că această viață cu totul înaltă și dumnezeiască, pe care am primit-o, la care participăm, care lucrează cu putere în viața celor născuți din nou în Hristos, depășește puterea noastră de percepție și de înțelegere. Ea devine lucrătoare în și prin noi pe măsura angajării noastre în această viață de Sus, adică în măsura în care conlucrăm cu Dumnezeu, în mod conștient, cu voia noastră, printr-o viață de credință și de râvnitoare împlinire a poruncilor Sale. De aceea îndeamnă Apostolul Pavel: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Col 3,2-4). Iar Sfântul Apostol Ioan scrie: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” (I In 3,14).
Chiar în Evanghelia Sfintei Liturghii din Duminica Învierii, în strânsă legătură cu afirmarea preexistenței din veșnicie a Logosului și a adevărului venirii Sale în lume ca „Lumina cea adevărată”, prin Întrupare, se afirmă descoperă adevărul fundamental că a fi creștin înseamnă a fi „fiul lui Dumnezeu”, devenit astfel printr-o naștere din Dumnezeu, și că acesta este harul (darul) pe care Dumnezeu l-a făcut lumii în Iisus Hristos. Într-adevăr, în această pericopă Sfântul Ioan Teologul ne spune că „celor câți L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorință trupească, nici din dorință bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1,12-13).
Ceva mai încolo, în aceeași Evanghelie (3,3-5), taina acestei nașteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuși lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu”. Nicodim nu înțelege că este vorba de o naștere duhovnicească. De aceea, cuvântul Învățătorului galileian i se pare de neînțeles și de neacceptat: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Poate, oare, să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” La care Domnul răspunde cu precizarea că este vorba de o naștere duhovnicească: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. Dialogul cu Nicodim continuă pe această temă, în el revenind referirea la nașterea „de Sus” sau „din Duh(ul)”.
În acest cuvânt fundamental, Mântuitorul ne descoperă, în primul rând, faptul că nimeni nu se poate mântui fără această naștere din Dumnezeu (de Sus). „Cineva”, din versetele 3 și 5, („De nu se va naște cineva…”), este un pronume nehotărât care înseamnă „oricine”. Sensul celor două afirmații paralele din aceste două versete este absolut clar: nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu fără nașterea de Sus.
Reținem că nașterea „de la (sau: din) Dumnezeu” din prologul Evangheliei (1,13) este numită în cap. 3 naștere „de Sus” (în v. 3 și 7), naștere „din apă și din Duh” (în v. 5) sau naștere „din Duh(ul)” (în v. 6 și 8).
În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naște și noi suntem cei care ne naștem. Sfântul Iacov zice că „Părintele luminilor… după voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui” (Iac 1,17-18). Sfinții Apostoli Petru și Pavel se referă și ei, în mod direct, la această naștere dumnezeiască, pe care – ținând seama că ea vine după nașterea trupească – o numesc „naștere din nou” și „a doua” naștere. Astfel, în prima Epistolă sobornicească a Sfântului Petru citim aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos Care, după mare mila Sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie…” (1,3); și: „Fiind născuți a doua oară nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (1,23). Iar Apostolul Pavel zice că Dumnezeu „ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, săvârșite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3,5).
În toate aceste texte aflăm aceeași sfântă învățătură despre nașterea „de Sus”. Ele ne arată că Sfântul Ioan Teologul n-a fost nici singurul și nici cel dintâi scriitor creștin inspirat care să fi acordat atenția cuvenită acestui aspect esențial al învățăturii lui Hristos. Evanghelia „duhovnicească” de la Ioan – cum o caracteriza încă un Clement Alexandrinul, în secolul al II-lea – nu este, deci, singura care să evidențieze marele adevăr al nașterii celei duhovnicești. Evanghelia a patra, scrisă spre sfârșitul veacului apostolic, nu face decât să reafirme și să rezume învățătura primită de la Hristos Însuși și mărturisită, iată, în mod consecvent, de întreaga tradiție apostolică.
Se cuvine să subliniem câteva idei din aceste texte. Ele arată, în primul rând, că suntem născuți din Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Am văzut că Sfântul Pavel vorbește de „baia nașterii celei de-a doua” (Tit 3,5); iar în convorbirea cu Nicodim Domnul Hristos precizează că nașterea de Sus (In 3,3) este, de fapt, o naștere „din apă și din Duh” (3,5). În alt loc, Apostolul Pavel zice că Hristos a curățit Biserica, Trupul Său, „cu baia apei prin cuvânt” (Efes 5,26). „Baia”, „apa” sau „baia apei” din aceste texte sunt referiri foarte clare la Sfântul Botez, însuși cuvântul „botez” (în grecește báptisma) însemnând „baie”, „afundare”.
Apoi, dacă Cel care ne naște din nou este Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, un rol la această naștere îl are „cuvântul”. Atât Sfântul Iacov (Iac 1,18) cât și Sfântul Petru (I Pt 1,23) spun că suntem născuți din nou prin cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba de cuvântul propovăduirii creștine, care cere răspunsul credinței noastre. Astfel, nașterea de Sus se realizează prin conlucrarea noastră cu Dumnezeu. Ea este, deopotrivă, dar de Sus și datorie de împlinit din partea noastră.
O altă idee: nașterea din nou a noastră are o strânsă legătură cu Învierea lui Hristos. Dumnezeu „prin Învierea lui Iisus Hristos din morți ne-a născut din nou” (I Petru 1,3; cf. 3,21). Căci nașterea din Dumnezeu este ea însăși o înviere. Dumnezeu ne naște din nou, prin Duhul Sfânt, făcându-ne, de fapt, părtași morții și învierii Fiului Său. Iată marele și tainicul adevăr al vieții în Hristos: acela că suntem părtași vieții lui Hristos Cel înviat, că suntem noi înșine niște înviați din morți. Nu este vorba de o simplă metaforă. Învierea noastră în Hristos este – și trebuie să fie – o realitate profundă a vieții noastre celei noi.
Darul vieții lui Hristos Cel înviat îl primim prin Taina Sfântului Botez. Această Sfântă Taină este cu adevărat moarte și înviere în și împreună cu Hristos. „Oare nu știți – zice Apostolul – că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom 6,3-4). Sau: „Pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteți mântuiți! – și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru cele cerești, în Hristos Iisus” (Efes 2,5-6). Și iarăși: „Îngropați fiind împreună cu El prin Botez, cu El ați și înviat prin credința în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți” (Col 2,12).
Astfel, Taina Botezului este o taină a învierii noastre împreună cu Hristos. Este taina învierii celei dintâi!
Mulți se rătăcesc datorită unei greșite înțelegeri a unui cuvânt din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (20,1 și urm.) în care este vorba despre „învierea cea dintâi” a martirilor și despre domnia lor de „o mie de ani” împreună cu Hristos. Toți cei care profesează așa-numita doctrină milenistă cred că rătăcirea lor poate fi susținută pe baza acestui text. Ei cred că învierea de obște se va realiza de fapt în două etape: că va fi mai întâi o înviere a celor drepți, „învierea cea dintâi” din Apocalipsă (20,5 și 6), urmată de împărăția „de o mie de ani” și, în sfârșit, învierea celorlalți, a celor păcătoși. Ei greșesc, în primul rând, luând ad litteram cifra de „o mie de ani”. Ori, în Apocalipsă – și, în general, în scrierile aparținătoare genului numit apocaliptic, cum este deja partea a doua a cărții Daniel, dar cum sunt și mai multe scrieri apocrife iudaice – cifrele au întotdeauna o valoare simbolică. „O mie de ani” din acest text nu este altceva decât „timpul Bisericii”, adică perioada dintre prima și a doua venire a lui Hristos, timp în care El domnește ca „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apoc 19,16; cf. 17,14), ca Unul Căruia I s-a dat „toată puterea, în cer și pe pământ” (Mt 28,18). Și împreună cu El domnesc toți sfinții adormiți, care sunt deja „împreună cu Hristos” (Fil 1,23; cf. Apoc 7, 9).
Mileniștii greșesc apoi neînțelegând ce vrea să spună Apocalipsa atunci când vorbește de „învierea cea dintâi”. Câtă vreme suntem în trup, învierea noastră duhovnicească și viața cea nouă în Hristos rămân tainice și nu pot fi sesizate în întreaga lor realitate nici chiar de către cei sporiți în viața duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel ne spune că adevărata bogăție și măreție a acestei vieți noi ni se va descoperi numai la Parusie: „Căci – zice el – voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru mărire” (Col 3,3-4). Dar încă la trecerea lor în veșnicie, prin moartea trupească – moarte care este pentru ei, de fapt, o „mutare din moarte la viață” (In 5,24) –, sfinții dobândesc o mult mai vie conștiință a darului vieții celei noi în Hristos decât au putut-o avea pe pământ. Trecerea din această viață înseamnă, pentru ei, intrarea într-o mult mai intimă legătură cu Hristos. Aceasta este situația martirilor, de care se preocupă îndeosebi Apocalipsa și de care este vorba în textul menționat. În acest text se spune că martirii creștini deja „au înviat” (de notat că verbul este la timpul trecut) și că ei deja împărățesc împreună cu Hristos. „Învierea cea dintâi” nu este, deci, un eveniment care va avea loc în viitorul eshatologic. De altfel, Sfântul Ioan Teologul zice că a văzut „sufletele celor tăiați pentru mărturia lui Iisus” (Apoc 20,4). Nu este, deci, vorba de situația martirilor după o înviere a lor cu trupul. Apocalipsa se referă la situația prezentă a celor care și-au vărsat sângele pentru Hristos: ei sunt fericiți și împărățesc împreună cu El. Astfel, Bisericii persecutate de regimul tiranic al lui Domițian, Bisericii care-și plânge martirii, Apocalipsa îi aduce mângâiere, descoperindu-i că aceștia sunt biruitori și fericiți împreună cu Domnul lor. De altfel, Apocalipsa vorbește foarte clar, în continuare (20,12-13), despre o înviere generală, a celor buni și a celor răi deopotrivă, și despre o judecată a tuturor, „potrivit cu faptele lor”. Iată o perspectivă care contrazice în modul cel mai direct eroarea milenistă!
Un alt text al Sfântului Ioan Teologul, de data aceasta din Evanghelia a patra, ne va lămuri deplin asupra celor două învieri la care se referă Apocalipsa. Este vorba de cunoscutul cuvânt al Mântuitorului din Ioan 5,25-29: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine; și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei”.
Acest text afirmă, în primul rând, că Mântuitorului Hristos „I s-a dat să aibă viață în Sine”. Sfântul Apostol Pavel zice, la fel, că dacă Adam cel dintâi a fost făcut „cu suflet viu” (cf. Fac 2,7), „Adam cel de pe urmă”, adică Hristos, S-a făcut „cu duh dătător de viață” (I Cor 15,45). Ca atare, „Fiul dă viață celor ce voiește” (In 5, 21). Încă aici pe pământ, El dă credincioșilor Săi viață din viața Sa.
Astfel, în textul citat din In 5,25-29 este vorba, în modul cel mai clar, de două învieri: (1) o primă înviere, al cărei ceas „acum este” și când nu are loc, de fapt, o înviere generală, căci au parte de această înviere numai „morții” care aud glasul Fiului lui Dumnezeu (v. 25); și (2) o a doua înviere, de data aceasta una generală, când vor ieși „toți cei din morminte”, spre a primi răsplată sau osândă, potrivit cu faptele lor, bune sau rele (v. 28-29). Prima este învierea duhovnicească a celor ce-L primesc pe Hristos și „aud” glasul Lui, adică ascultă cuvântul Său mântuitor; a doua este învierea cu trupul a tuturor morților, la Parusie.
„Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi”, zice Apocalipsa (20,6). Având-o pe aceasta, nu avem a ne teme de „moartea cea de-a doua” (ibidem), adică de osânda cea veșnică.
Vom zice, poate, că suntem botezați și că, deci, ne-am împărtășit de darul învierii celei dintâi. Atrăgeam însă atenția că această înviere se lucrează „prin cuvânt”, că, adică, ea implică răspunsul nostru la cuvântul propovăduirii. Nașterea de Sus este o lucrare a harului lui Dumnezeu, dar acest har cere răspunsul voinței noastre. La această naștere, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce se naște „nu e dintr-o pornire străină, cum se întâmplă cu nașterile trupești, ci o astfel de naștere se face din liberă hotărâre. Astfel, într-un fel oarecare suntem proprii noștri părinți, născându-ne pe noi înșine așa cum voim din voința noastră…” (Despre viața lui Moise, trad. de Pr. prof. D. Stăniloae și Pr. I. Buga, PSB, 29, București, 1982, p. 39).
În altă importantă lucrare a sa, același Sfânt Părinte insistă asupra necesității și importanței convertirii personale, ca parte integrantă a nașterii de Sus sau a învierii noastre celei duhovnicești. El constată că mulți dintre cei botezați se înșeală, crezând că ar fi născuți din nou și fără schimbarea vieții. „Doar e limpede că schimbarea vieții noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacă noi rămânem tot în starea în care am fost.” „Dacă, deci – adaugă Sfântul Grigorie –, după cum zice proorocul Isaia (1,16), spălându-ne în această tainică baie ne curățim gândurile și ne îndepărtăm răutățile din suflet, e semn că ne-am făcut mai buni și înaintăm spre tot mai bine cu această schimbare. Dacă însă Botezul e dat numai pentru spălarea trupului, iar sufletul nu se curățește de întinăciunea patimilor, ci duce și după primirea tainei o viață la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrăzneț ar părea, eu o spun fără înconjur: în acest caz, apa e numai apă, pentru că nu se vede nicăieri în cel nou-născut nici o urmă de dar al Duhului” (Marele cuvânt catehetic, cap. 40, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 30, București, 1998, p. 344). Se impune aici o precizare: pentru cel care nu trăiește „conform Botezului”, ca să folosim exprimarea Sfântului Marcu Ascetul, apa Botezului său nu rămâne un element neutru, ci ea i se face foc arzător. Căci, precum am arătat, în apa Botezului e prezentă lucrarea tainică a sângelui Jertfei de pe Cruce. Iar cine se poartă cu nevrednicie față de harul primit la Botez se face vinovat față de însuși sângele lui Hristos (cf. I Cor 11,27).
Botezul este, cu adevărat, moarte și înviere în și împreună cu Hristos (Rom 6,3-4; Efes 2,5-6; Col 2,12). Dar trebuie să afirmăm stăruitor că darul acesta devine lucrător în noi prin ceea ce Sfântul Simeon numește „al doilea botez”, adică botezul lacrimilor, acel botez al întâlnirii personale cu Hristos și al hotărârii și legământului de a fi cu totul al lui Hristos, împlinind cuvântul Lui mântuitor. Se cuvine să notăm accentul pe care, ca și Sf. Grigorie de Nyssa, îl pune Sfântul Simeon Noul Teolog, care scrie în această privință: „Primul Botez are apa care preînchipuiește lacrimile, are mirul ungerii, care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuși adevărul” (Cele 225 de capete, 36, în „Filocalia”, vol. VI, traducere, introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B. O. R., 1977, p., 27). Afirmație pe care Părintele Dumitru Stăniloae o explică astfel: „Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cu adevărat și în Botezul cu apă și în taina Mirungerii, ci numai că în aceste taine lucrează prin mijloace văzute și fără ca primitorul să simtă această lucrare, pe când prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simțită” (ibidem, nota 34).
Învierea presupune o moarte – moartea omului celui vechi, moartea noastră față de poftele trupului, față de lumea de păcat. O moarte față de moarte și față de stăpânul ei, diavolul. În multe din mănăstirile athonite poți citi aceste grăitoare cuvinte: „Cine moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”.

Puțini oameni mai vor să audă în vremea de astăzi aceste sfinte învățături. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8,11). Trăim chiar vremea împlinirii acestui cuvânt profetic. Niciodată foamea și setea după cuvântul lui Dumnezeu n-au fost mai mari decât acum, la începutul celui de-al treilea mileniu creștin. Oamenii zilelor noastre posedă mijloace de comunicare și de informare pe care în trecut lumea nu le-a putut nici măcar visa. Biblia este accesibilă pentru cea mai mare parte a populației globului. Cu toate acestea, foamea și setea de cuvântul lui Dumnezeu nu numai că rămân o tristă realitate, ci parcă sunt tot mai mari.
Sofisticata civilizație a epocii noastre n-a eradicat suferințele omenirii, ci, dimpotrivă, le-a înmulțit. Bolile, foametea, războaiele, iar pe planul vieții sufletești, însingurarea și tristețea, ura și deznădejdea sunt crunte realități ale lumii actuale. Tot astfel, în ciuda ultraperfecționatelor mijloace de comunicare și de informare, oamenii sunt mai lipsiți decât oricând de cunoștința cuvântului mântuitor al lui Dumnezeu. Pe de o parte, însăși avalanșa de informații – dintre care cele mai multe nu numai că nu-i sunt omului de folos, ci, dimpotrivă, îi sunt vrăjmași – este o piedică în calea accesului cuvântului dumnezeiesc la inima omului. Chiar dacă se seamănă, cuvântul nimerește cel mai adesea între „spinii” (cf. Mt 13,7) cuvintelor rele de care este astăzi practic invadat sufletul omului, „spini” care nu întârzie să-l înăbușe.
Pe de altă parte, folosindu-se de aceste mijloace de comunicare atât de eficiente, o mulțime de semănători răi sau cel puțin neputincioși inundă lumea cu mesaje care, când nu sunt cu totul altceva decât cuvântul cel viu și lucrător al lui Dumnezeu, reprezintă un cuvânt deformat, diminuat, neputincios. Astfel de surogate nu pot potoli foamea și setea după cuvântul mântuitor. Nu e de mirare că oamenii nu mai vor să asculte astfel de mesaje, care nu le spun nimic și care nu-i pot ajuta cu nimic. Din nefericire însă, această atitudine negativă conduce, de multe ori, la refuzul a tot ceea ce este propovăduire a cuvântului. Obosit de atâtea oferte – cele mai multe înșelătoare – și lipsit de puterea discernământului duhovnicesc, omul zilelor noastre cade ușor în cursa de a refuza și grâul împreună cu neghina. Înfometată și însetată de cuvântul mântuitor, omenirea de astăzi se închide totuși între zidurile de nepătruns ale refuzului de a primi pâinea și apa de care are atâta nevoie.
Aceste ziduri trebuie străpunse cu arma propovăduirii. Cum vor chema oamenii „numele Aceluia în care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor?” (Rom 10,14). O, cât de mare este astăzi răspunderea celor cărora li s-a încredințat sarcina propovăduirii Evangheliei! Mai ales preoții au îndatorirea sfântă de a face să ajungă la inimile oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Preotul, în primul rând, trebuie să fie omul acela „destoinic să învețe pe alții” (I Tim 3,2). Este obligația preotului, zice Sfântul Apostol Pavel, de a se ține „de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1,9). Ucenicului său Timotei, pe care-l lăsase în fruntea Bisericii din Efes, Apostolul îi adresează îndemnul solemn, „în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții”: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura” (II Tim 4,1-2). Și, după același Apostol, mai ales preotul care se silește la propovăduire este vrednic de laudă: „Preoții care-și țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Tim 5,17).
Exegezele din acest volum se vor a fi, în primul rând, un ajutor pentru preoți la împlinirea misiunii lor sfinte de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Ele și sunt ancorate puternic în acest cuvânt, evitând orice diluare oratorică. Alcătuite de un profesor de Studiul Noului Testament, aceste exegeze reflectă în special – cum o arată titlul însuși al cărții – perspectiva exegezei biblice.
Pe de altă parte, deși bazate pe analiza exegetică, aceste exegeze sunt dezvoltări tematice. Ele și au, fiecare, un titlu, care indică tema tratată în special în abordarea respectivă. Temele, capitole ale credinței cea „dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3), sunt luate în considerare și prezentate din perspectiva actuală a propovăduirii și a trăirii cuvântului lui Dumnezeu. Volumul ar putea fi astfel intitulat, cu o expresie paulină, „Cuvinte ale credinței și ale bunei învățături” (I Tim 4,6), constituindu-se într-un adevărat catehism ortodox, cu insistență asupra fundamentelor învățăturii celei mântuitoare. Socotim astfel că această carte va fi de cel mai mare folos și credincioșilor mireni, mai ales acelora care posedă o anumită formație creștină și care doresc să aprofundeze învățătura Bisericii noastre Ortodoxe din perspectiva studiului Sfintei Scripturi. Avem conștiința că citirea acestei cărți îi va ajuta și pe credincioșii mireni să descopere mai deplin frumusețea și adevărul învățăturii dumnezeiești și, mânați de dorința sfântă de a împărtăși și altora această învățătură, să fie gata a da seamă de credința și de nădejdea lor în Hristos Dumnezeu (cf. I Pt 3,15).

Pr. Prof. Vasile MIHOC

Acest produs a fost adaugat la data de Duminică 31 Ianuarie, 2016.
IMAGE_BUTTON_REVIEWS
Clientii care au cumparat acest produs, au mai cumparat:
<b>Iubirea care ne urneste</b> <br>Pr Constantin Necula
Iubirea care ne urneste
Pr Constantin Necula
<b> Crestin de ocazie </b> <br> Pr. Constantin Necula
Crestin de ocazie
Pr. Constantin Necula
<b>Gura de Aur — atletul lui Hristos</b> <br>Virgil Gheorghiu
Gura de Aur — atletul lui Hristos
Virgil Gheorghiu
<b> Iisus Hristos curajul nostru </b> <br> Pr. Constantin Necula
Iisus Hristos curajul nostru
Pr. Constantin Necula
<b>Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi vol. 2</b><br> Sf. Nicolae Velimirovici
Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi vol. 2
Sf. Nicolae Velimirovici
<b>Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi vol. 1</b><br> Sf. Nicolae Velimirovici
Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi vol. 1
Sf. Nicolae Velimirovici
Anunțuri
discount
Notificari »
IMAGE_BUTTON_NOTIFICATIONSAnunta-ma noutatile la Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale
Pr. Prof. Vasile Mihoc
Spune-i unui prieten
 
Spune-i unui prieten despre acest produs.
Păreri »
IMAGE_BUTTON_WRITE_REVIEWScrie o părere despre carte!

Copyright © 2017 Agnos - Editura si Librarie
Powered by osCommerce

   


emistic