Agnos - Editura si Librarie Contul meu  Conþinutul coºului  Plateºte  
  Librarie » Catalog » EDITURA AGNOS » Blogul Agnos  |  Contul meu  |  Conþinutul coºului  |  Plateºte   
Categorii
Editura Alias
EDITURA CHARISMA
EDITURA LUMEA CREDINTEI
PR. CONSTANTIN NECULA
PATERICE
EDITURA AGNOS
EDITURA OASTEA DOMNULUI
Toate categoriile
Noutãþi ortodoxe »
Jurnalul taticului
Jurnalul taticului
20,00RON
Toate noutaþile
În Curând »
<b> Indumnezeirea maidanului </b> <br> Pr. Constantin Necula </br>
Indumnezeirea maidanului
Pr. Constantin Necula

20,00RON
Cãutare
 
Cuvintele cãutate
Informaþii
Blogul Agnos
Cum comand
Expediere/Plata
Toate categoriile
Vezi Lista completa
Contactaþi-ne
Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale
Pr. Prof. Vasile Mihoc
35,00RON

Format: 26, 5 X 16, 5 cm, cartonata, cusuta.

Cuvânt înainte

„Bucuria mea, Hristos a înviat!” – așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toți cei pe care-i întâlnea. Iatã un element din biografia smeritului Serafim care ne spune multe despre înãlțimea sa duhovniceascã, dar și, în general, despre ce înseamnã a fi creștin. Cãci mulți rostesc acest salut – este adevãrat cã unii o fac numai cu jumãtate de gurã ¬–, dar puțini sunt cei la care aceastã proclamare a ÃŽnvierii Domnului are puterea pe care o avea la Sfântul Serafim. Cãci, într-adevãr, salutul nostru pascal are o mare și negrãitã putere. ÃŽnsã vestirea „Hristos a înviat!” și rãspunsul „Adevãrat a înviat!” își vãdesc întreaga luminã și putere numai în ființa, în graiul și în viața acelora, cu adevãrat, și ei au înviat.
Nãscuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi suntem vii, ca unii care participãm deja la viața cereascã și dumnezeiascã a Domnului Celui înviat și preamãrit. Viața pe care o avem în Hristos este singura care-și meritã numele. Astfel, pentru fiecare om, a fi sau a nu fiu nãscut din nou în Hristos este o problemã de viațã și de moarte, „cãci – zice Sfântul Irineu – pãrtãșia cu Dumnezeu este viața, iar despãrțirea de Dumnezeu este moarte” (Contre les hérésies, V, 27,2, „Sources chrétiennes”, no. 153, p. 342). Cãci nu-și meritã numele de viațã simpla existențã trupeascã și trecãtoare. „O viațã fãrã eternitate este nedemnã a se numi ‚viațã’. Singura adevãratã este viața veșnicã”, zice Fer. Augustin (Cuvântarea 346, PL 38, 1522).
Iisus Hristos, Cel rãstignit, înviat și înãlțat întru slavã, de-a dreapta Tatãlui, este viața noastrã. Este adevãrat, cã aceastã viațã cu totul înaltã și dumnezeiascã, pe care am primit-o, la care participãm, care lucreazã cu putere în viața celor nãscuți din nou în Hristos, depãșește puterea noastrã de percepție și de înțelegere. Ea devine lucrãtoare în și prin noi pe mãsura angajãrii noastre în aceastã viațã de Sus, adicã în mãsura în care conlucrãm cu Dumnezeu, în mod conștient, cu voia noastrã, printr-o viațã de credințã și de râvnitoare împlinire a poruncilor Sale. De aceea îndeamnã Apostolul Pavel: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pãmânt; cãci voi ați murit și viața voastrã este ascunsã cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastrã, Se va arãta, atunci și voi, împreunã cu El, vã veți arãta întru slavã” (Col 3,2-4). Iar Sfântul Apostol Ioan scrie: „Noi știm cã am trecut din moarte la viațã, pentru cã iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele sãu rãmâne în moarte” (I In 3,14).
Chiar în Evanghelia Sfintei Liturghii din Duminica ÃŽnvierii, în strânsã legãturã cu afirmarea preexistenþei din veºnicie a Logosului ºi a adevãrului venirii Sale în lume ca „Lumina cea adevãratã”, prin ÃŽntrupare, se afirmã descoperã adevãrul fundamental cã a fi creºtin înseamnã a fi „fiul lui Dumnezeu”, devenit astfel printr-o naºtere din Dumnezeu, ºi cã acesta este harul (darul) pe care Dumnezeu l-a fãcut lumii în Iisus Hristos. ÃŽntr-adevãr, în aceastã pericopã Sfântul Ioan Teologul ne spune cã „celor câþi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca sã se facã fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinþã trupeascã, nici din dorinþã bãrbãteascã, ci de la Dumnezeu s-au nãscut” (In 1,12-13).
Ceva mai încolo, în aceeaºi Evanghelie (3,3-5), taina acestei naºteri din Dumnezeu o dezvãluie Mântuitorul ÃŽnsuºi lui Nicodim: „Adevãrat, adevãrat zic þie: De nu se va naºte cineva de Sus, nu va putea sã vadã ÃŽmpãrãþia lui Dumnezeu”. Nicodim nu înþelege cã este vorba de o naºtere duhovniceascã. De aceea, cuvântul ÃŽnvãþãtorului galileian i se pare de neînþeles ºi de neacceptat: „Cum poate omul sã se nascã, fiind bãtrân? Poate, oare, sã intre a doua oarã în pântecele mamei sale ºi sã se nascã?” La care Domnul rãspunde cu precizarea cã este vorba de o naºtere duhovniceascã: „Adevãrat, adevãrat zic þie: De nu se va naºte cineva din apã ºi din Duh nu va putea sã intre în ÃŽmpãrãþia lui Dumnezeu”. Dialogul cu Nicodim continuã pe aceastã temã, în el revenind referirea la naºterea „de Sus” sau „din Duh(ul)”.
ÃŽn acest cuvânt fundamental, Mântuitorul ne descoperã, în primul rând, faptul cã nimeni nu se poate mântui fãrã aceastã naºtere din Dumnezeu (de Sus). „Cineva”, din versetele 3 ºi 5, („De nu se va naºte cineva…”), este un pronume nehotãrât care înseamnã „oricine”. Sensul celor douã afirmaþii paralele din aceste douã versete este absolut clar: nimeni nu poate intra în ÃŽmpãrãþia lui Dumnezeu fãrã naºterea de Sus.
Reþinem cã naºterea „de la (sau: din) Dumnezeu” din prologul Evangheliei (1,13) este numitã în cap. 3 naºtere „de Sus” (în v. 3 ºi 7), naºtere „din apã ºi din Duh” (în v. 5) sau naºtere „din Duh(ul)” (în v. 6 ºi 8).
ÃŽn aceastã lucrare minunatã, Dumnezeu este Cel care naºte ºi noi suntem cei care ne naºtem. Sfântul Iacov zice cã „Pãrintele luminilor… dupã voia Sa ne-a nãscut prin cuvântul adevãrului, ca sã fim începãturã fãpturilor Lui” (Iac 1,17-18). Sfinþii Apostoli Petru ºi Pavel se referã ºi ei, în mod direct, la aceastã naºtere dumnezeiascã, pe care – þinând seama cã ea vine dupã naºterea trupeascã – o numesc „naºtere din nou” ºi „a doua” naºtere. Astfel, în prima Epistolã soborniceascã a Sfântului Petru citim aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Dumnezeu ºi Tatãl Domnului nostru Iisus Hristos Care, dupã mare mila Sa, prin ÃŽnvierea lui Iisus Hristos din morþi, ne-a nãscut din nou, spre nãdejde vie…” (1,3); ºi: „Fiind nãscuþi a doua oarã nu din sãmânþã stricãcioasã, ci din nestricãcioasã, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu ºi care rãmâne în veac” (1,23). Iar Apostolul Pavel zice cã Dumnezeu „ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, sãvârºite de noi, ci dupã a lui îndurare, prin baia naºterii celei de-a doua ºi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3,5).
ÃŽn toate aceste texte aflãm aceeaºi sfântã învãþãturã despre naºterea „de Sus”. Ele ne aratã cã Sfântul Ioan Teologul n-a fost nici singurul ºi nici cel dintâi scriitor creºtin inspirat care sã fi acordat atenþia cuvenitã acestui aspect esenþial al învãþãturii lui Hristos. Evanghelia „duhovniceascã” de la Ioan – cum o caracteriza încã un Clement Alexandrinul, în secolul al II-lea – nu este, deci, singura care sã evidenþieze marele adevãr al naºterii celei duhovniceºti. Evanghelia a patra, scrisã spre sfârºitul veacului apostolic, nu face decât sã reafirme ºi sã rezume învãþãtura primitã de la Hristos ÃŽnsuºi ºi mãrturisitã, iatã, în mod consecvent, de întreaga tradiþie apostolicã.
Se cuvine sã subliniem câteva idei din aceste texte. Ele aratã, în primul rând, cã suntem nãscuþi din Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Am vãzut cã Sfântul Pavel vorbeºte de „baia naºterii celei de-a doua” (Tit 3,5); iar în convorbirea cu Nicodim Domnul Hristos precizeazã cã naºterea de Sus (In 3,3) este, de fapt, o naºtere „din apã ºi din Duh” (3,5). ÃŽn alt loc, Apostolul Pavel zice cã Hristos a curãþit Biserica, Trupul Sãu, „cu baia apei prin cuvânt” (Efes 5,26). „Baia”, „apa” sau „baia apei” din aceste texte sunt referiri foarte clare la Sfântul Botez, însuºi cuvântul „botez” (în greceºte báptisma) însemnând „baie”, „afundare”.
Apoi, dacã Cel care ne naºte din nou este Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, un rol la aceastã naºtere îl are „cuvântul”. Atât Sfântul Iacov (Iac 1,18) cât ºi Sfântul Petru (I Pt 1,23) spun cã suntem nãscuþi din nou prin cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba de cuvântul propovãduirii creºtine, care cere rãspunsul credinþei noastre. Astfel, naºterea de Sus se realizeazã prin conlucrarea noastrã cu Dumnezeu. Ea este, deopotrivã, dar de Sus ºi datorie de împlinit din partea noastrã.
O altã idee: naºterea din nou a noastrã are o strânsã legãturã cu ÃŽnvierea lui Hristos. Dumnezeu „prin ÃŽnvierea lui Iisus Hristos din morþi ne-a nãscut din nou” (I Petru 1,3; cf. 3,21). Cãci naºterea din Dumnezeu este ea însãºi o înviere. Dumnezeu ne naºte din nou, prin Duhul Sfânt, fãcându-ne, de fapt, pãrtaºi morþii ºi învierii Fiului Sãu. Iatã marele ºi tainicul adevãr al vieþii în Hristos: acela cã suntem pãrtaºi vieþii lui Hristos Cel înviat, cã suntem noi înºine niºte înviaþi din morþi. Nu este vorba de o simplã metaforã. ÃŽnvierea noastrã în Hristos este – ºi trebuie sã fie – o realitate profundã a vieþii noastre celei noi.
Darul vieþii lui Hristos Cel înviat îl primim prin Taina Sfântului Botez. Aceastã Sfântã Tainã este cu adevãrat moarte ºi înviere în ºi împreunã cu Hristos. „Oare nu ºtiþi – zice Apostolul – cã toþi câþi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morþi, prin slava Tatãlui, aºa sã umblãm ºi noi întru înnoirea vieþii” (Rom 6,3-4). Sau: „Pe noi cei ce eram morþi prin greºelile noastre, ne-a fãcut vii împreunã cu Hristos – prin har sunteþi mântuiþi! – ºi împreunã cu El ne-a sculat ºi împreunã ne-a aºezat întru cele cereºti, în Hristos Iisus” (Efes 2,5-6). ªi iarãºi: „ÃŽngropaþi fiind împreunã cu El prin Botez, cu El aþi ºi înviat prin credinþa în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morþi” (Col 2,12).
Astfel, Taina Botezului este o tainã a învierii noastre împreunã cu Hristos. Este taina învierii celei dintâi!
Mulþi se rãtãcesc datoritã unei greºite înþelegeri a unui cuvânt din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (20,1 ºi urm.) în care este vorba despre „învierea cea dintâi” a martirilor ºi despre domnia lor de „o mie de ani” împreunã cu Hristos. Toþi cei care profeseazã aºa-numita doctrinã milenistã cred cã rãtãcirea lor poate fi susþinutã pe baza acestui text. Ei cred cã învierea de obºte se va realiza de fapt în douã etape: cã va fi mai întâi o înviere a celor drepþi, „învierea cea dintâi” din Apocalipsã (20,5 ºi 6), urmatã de împãrãþia „de o mie de ani” ºi, în sfârºit, învierea celorlalþi, a celor pãcãtoºi. Ei greºesc, în primul rând, luând ad litteram cifra de „o mie de ani”. Ori, în Apocalipsã – ºi, în general, în scrierile aparþinãtoare genului numit apocaliptic, cum este deja partea a doua a cãrþii Daniel, dar cum sunt ºi mai multe scrieri apocrife iudaice – cifrele au întotdeauna o valoare simbolicã. „O mie de ani” din acest text nu este altceva decât „timpul Bisericii”, adicã perioada dintre prima ºi a doua venire a lui Hristos, timp în care El domneºte ca „ÃŽmpãratul împãraþilor ºi Domnul domnilor” (Apoc 19,16; cf. 17,14), ca Unul Cãruia I s-a dat „toatã puterea, în cer ºi pe pãmânt” (Mt 28,18). ªi împreunã cu El domnesc toþi sfinþii adormiþi, care sunt deja „împreunã cu Hristos” (Fil 1,23; cf. Apoc 7, 9).
Mileniºtii greºesc apoi neînþelegând ce vrea sã spunã Apocalipsa atunci când vorbeºte de „învierea cea dintâi”. Câtã vreme suntem în trup, învierea noastrã duhovniceascã ºi viaþa cea nouã în Hristos rãmân tainice ºi nu pot fi sesizate în întreaga lor realitate nici chiar de cãtre cei sporiþi în viaþa duhovniceascã. Sfântul Apostol Pavel ne spune cã adevãrata bogãþie ºi mãreþie a acestei vieþi noi ni se va descoperi numai la Parusie: „Cãci – zice el – voi aþi murit ºi viaþa voastrã este ascunsã cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaþa voastrã, Se va arãta, atunci ºi voi, împreunã cu El, vã veþi arãta întru mãrire” (Col 3,3-4). Dar încã la trecerea lor în veºnicie, prin moartea trupeascã – moarte care este pentru ei, de fapt, o „mutare din moarte la viaþã” (In 5,24) –, sfinþii dobândesc o mult mai vie conºtiinþã a darului vieþii celei noi în Hristos decât au putut-o avea pe pãmânt. Trecerea din aceastã viaþã înseamnã, pentru ei, intrarea într-o mult mai intimã legãturã cu Hristos. Aceasta este situaþia martirilor, de care se preocupã îndeosebi Apocalipsa ºi de care este vorba în textul menþionat. ÃŽn acest text se spune cã martirii creºtini deja „au înviat” (de notat cã verbul este la timpul trecut) ºi cã ei deja împãrãþesc împreunã cu Hristos. „ÃŽnvierea cea dintâi” nu este, deci, un eveniment care va avea loc în viitorul eshatologic. De altfel, Sfântul Ioan Teologul zice cã a vãzut „sufletele celor tãiaþi pentru mãrturia lui Iisus” (Apoc 20,4). Nu este, deci, vorba de situaþia martirilor dupã o înviere a lor cu trupul. Apocalipsa se referã la situaþia prezentã a celor care ºi-au vãrsat sângele pentru Hristos: ei sunt fericiþi ºi împãrãþesc împreunã cu El. Astfel, Bisericii persecutate de regimul tiranic al lui Domiþian, Bisericii care-ºi plânge martirii, Apocalipsa îi aduce mângâiere, descoperindu-i cã aceºtia sunt biruitori ºi fericiþi împreunã cu Domnul lor. De altfel, Apocalipsa vorbeºte foarte clar, în continuare (20,12-13), despre o înviere generalã, a celor buni ºi a celor rãi deopotrivã, ºi despre o judecatã a tuturor, „potrivit cu faptele lor”. Iatã o perspectivã care contrazice în modul cel mai direct eroarea milenistã!
Un alt text al Sfântului Ioan Teologul, de data aceasta din Evanghelia a patra, ne va lãmuri deplin asupra celor douã învieri la care se referã Apocalipsa. Este vorba de cunoscutul cuvânt al Mântuitorului din Ioan 5,25-29: „Adevãrat, adevãrat zic vouã, cã vine ceasul ºi acum este, când morþii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ºi cei care vor auzi vor învia. Cãci precum Tatãl are viaþã în Sine, aºa I-a dat ºi Fiului sã aibã viaþã în Sine; ºi I-a dat putere sã facã judecatã, pentru cã este Fiul Omului. Nu vã miraþi de aceasta; cã vine ceasul în care toþi cei din morminte vor auzi glasul Lui; ºi vor ieºi cei ce au fãcut cele bune spre învierea vieþii, iar cei ce au fãcut cele rele spre învierea osândei”.
Acest text afirmã, în primul rând, cã Mântuitorului Hristos „I s-a dat sã aibã viaþã în Sine”. Sfântul Apostol Pavel zice, la fel, cã dacã Adam cel dintâi a fost fãcut „cu suflet viu” (cf. Fac 2,7), „Adam cel de pe urmã”, adicã Hristos, S-a fãcut „cu duh dãtãtor de viaþã” (I Cor 15,45). Ca atare, „Fiul dã viaþã celor ce voieºte” (In 5, 21). ÃŽncã aici pe pãmânt, El dã credincioºilor Sãi viaþã din viaþa Sa.
Astfel, în textul citat din In 5,25-29 este vorba, în modul cel mai clar, de douã învieri: (1) o primã înviere, al cãrei ceas „acum este” ºi când nu are loc, de fapt, o înviere generalã, cãci au parte de aceastã înviere numai „morþii” care aud glasul Fiului lui Dumnezeu (v. 25); ºi (2) o a doua înviere, de data aceasta una generalã, când vor ieºi „toþi cei din morminte”, spre a primi rãsplatã sau osândã, potrivit cu faptele lor, bune sau rele (v. 28-29). Prima este învierea duhovniceascã a celor ce-L primesc pe Hristos ºi „aud” glasul Lui, adicã ascultã cuvântul Sãu mântuitor; a doua este învierea cu trupul a tuturor morþilor, la Parusie.
„Fericit ºi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi”, zice Apocalipsa (20,6). Având-o pe aceasta, nu avem a ne teme de „moartea cea de-a doua” (ibidem), adicã de osânda cea veºnicã.
Vom zice, poate, cã suntem botezaþi ºi cã, deci, ne-am împãrtãºit de darul învierii celei dintâi. Atrãgeam însã atenþia cã aceastã înviere se lucreazã „prin cuvânt”, cã, adicã, ea implicã rãspunsul nostru la cuvântul propovãduirii. Naºterea de Sus este o lucrare a harului lui Dumnezeu, dar acest har cere rãspunsul voinþei noastre. La aceastã naºtere, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce se naºte „nu e dintr-o pornire strãinã, cum se întâmplã cu naºterile trupeºti, ci o astfel de naºtere se face din liberã hotãrâre. Astfel, într-un fel oarecare suntem proprii noºtri pãrinþi, nãscându-ne pe noi înºine aºa cum voim din voinþa noastrã…” (Despre viaþa lui Moise, trad. de Pr. prof. D. Stãniloae ºi Pr. I. Buga, PSB, 29, Bucureºti, 1982, p. 39).
ÃŽn altã importantã lucrare a sa, acelaºi Sfânt Pãrinte insistã asupra necesitãþii ºi importanþei convertirii personale, ca parte integrantã a naºterii de Sus sau a învierii noastre celei duhovniceºti. El constatã cã mulþi dintre cei botezaþi se înºealã, crezând cã ar fi nãscuþi din nou ºi fãrã schimbarea vieþii. „Doar e limpede cã schimbarea vieþii noastre dobânditã prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacã noi rãmânem tot în starea în care am fost.” „Dacã, deci – adaugã Sfântul Grigorie –, dupã cum zice proorocul Isaia (1,16), spãlându-ne în aceastã tainicã baie ne curãþim gândurile ºi ne îndepãrtãm rãutãþile din suflet, e semn cã ne-am fãcut mai buni ºi înaintãm spre tot mai bine cu aceastã schimbare. Dacã însã Botezul e dat numai pentru spãlarea trupului, iar sufletul nu se curãþeºte de întinãciunea patimilor, ci duce ºi dupã primirea tainei o viaþã la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrãzneþ ar pãrea, eu o spun fãrã înconjur: în acest caz, apa e numai apã, pentru cã nu se vede nicãieri în cel nou-nãscut nici o urmã de dar al Duhului” (Marele cuvânt catehetic, cap. 40, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 30, Bucureºti, 1998, p. 344). Se impune aici o precizare: pentru cel care nu trãieºte „conform Botezului”, ca sã folosim exprimarea Sfântului Marcu Ascetul, apa Botezului sãu nu rãmâne un element neutru, ci ea i se face foc arzãtor. Cãci, precum am arãtat, în apa Botezului e prezentã lucrarea tainicã a sângelui Jertfei de pe Cruce. Iar cine se poartã cu nevrednicie faþã de harul primit la Botez se face vinovat faþã de însuºi sângele lui Hristos (cf. I Cor 11,27).
Botezul este, cu adevãrat, moarte și înviere în și împreunã cu Hristos (Rom 6,3-4; Efes 2,5-6; Col 2,12). Dar trebuie sã afirmãm stãruitor cã darul acesta devine lucrãtor în noi prin ceea ce Sfântul Simeon numește „al doilea botez”, adicã botezul lacrimilor, acel botez al întâlnirii personale cu Hristos și al hotãrârii și legãmântului de a fi cu totul al lui Hristos, împlinind cuvântul Lui mântuitor. Se cuvine sã notãm accentul pe care, ca și Sf. Grigorie de Nyssa, îl pune Sfântul Simeon Noul Teolog, care scrie în aceastã privințã: „Primul Botez are apa care preînchipuiește lacrimile, are mirul ungerii, care e semnul premergãtor al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevãrului, ci este însuși adevãrul” (Cele 225 de capete, 36, în „Filocalia”, vol. VI, traducere, introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stãniloae, București, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B. O. R., 1977, p., 27). Afirmație pe care Pãrintele Dumitru Stãniloae o explicã astfel: „Aceasta nu înseamnã cã harul dumnezeiesc nu lucreazã cu adevãrat și în Botezul cu apã și în taina Mirungerii, ci numai cã în aceste taine lucreazã prin mijloace vãzute și fãrã ca primitorul sã simtã aceastã lucrare, pe când prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiascã e simțitã” (ibidem, nota 34).
ÃŽnvierea presupune o moarte – moartea omului celui vechi, moartea noastrã fațã de poftele trupului, fațã de lumea de pãcat. O moarte fațã de moarte și fațã de stãpânul ei, diavolul. ÃŽn multe din mãnãstirile athonite poți citi aceste grãitoare cuvinte: „Cine moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”.

Puțini oameni mai vor sã audã în vremea de astãzi aceste sfinte învãțãturi. „Iatã, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pãmânt, nu foamete de pâine ºi nu sete de apã, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8,11). Trãim chiar vremea împlinirii acestui cuvânt profetic. Niciodatã foamea ºi setea dupã cuvântul lui Dumnezeu n-au fost mai mari decât acum, la începutul celui de-al treilea mileniu creºtin. Oamenii zilelor noastre posedã mijloace de comunicare ºi de informare pe care în trecut lumea nu le-a putut nici mãcar visa. Biblia este accesibilã pentru cea mai mare parte a populaþiei globului. Cu toate acestea, foamea ºi setea de cuvântul lui Dumnezeu nu numai cã rãmân o tristã realitate, ci parcã sunt tot mai mari.
Sofisticata civilizaþie a epocii noastre n-a eradicat suferinþele omenirii, ci, dimpotrivã, le-a înmulþit. Bolile, foametea, rãzboaiele, iar pe planul vieþii sufleteºti, însingurarea ºi tristeþea, ura ºi deznãdejdea sunt crunte realitãþi ale lumii actuale. Tot astfel, în ciuda ultraperfecþionatelor mijloace de comunicare ºi de informare, oamenii sunt mai lipsiþi decât oricând de cunoºtinþa cuvântului mântuitor al lui Dumnezeu. Pe de o parte, însãºi avalanºa de informaþii – dintre care cele mai multe nu numai cã nu-i sunt omului de folos, ci, dimpotrivã, îi sunt vrãjmaºi – este o piedicã în calea accesului cuvântului dumnezeiesc la inima omului. Chiar dacã se seamãnã, cuvântul nimereºte cel mai adesea între „spinii” (cf. Mt 13,7) cuvintelor rele de care este astãzi practic invadat sufletul omului, „spini” care nu întârzie sã-l înãbuºe.
Pe de altã parte, folosindu-se de aceste mijloace de comunicare atât de eficiente, o mulþime de semãnãtori rãi sau cel puþin neputincioºi inundã lumea cu mesaje care, când nu sunt cu totul altceva decât cuvântul cel viu ºi lucrãtor al lui Dumnezeu, reprezintã un cuvânt deformat, diminuat, neputincios. Astfel de surogate nu pot potoli foamea ºi setea dupã cuvântul mântuitor. Nu e de mirare cã oamenii nu mai vor sã asculte astfel de mesaje, care nu le spun nimic ºi care nu-i pot ajuta cu nimic. Din nefericire însã, aceastã atitudine negativã conduce, de multe ori, la refuzul a tot ceea ce este propovãduire a cuvântului. Obosit de atâtea oferte – cele mai multe înºelãtoare – ºi lipsit de puterea discernãmântului duhovnicesc, omul zilelor noastre cade uºor în cursa de a refuza ºi grâul împreunã cu neghina. ÃŽnfometatã ºi însetatã de cuvântul mântuitor, omenirea de astãzi se închide totuºi între zidurile de nepãtruns ale refuzului de a primi pâinea ºi apa de care are atâta nevoie.
Aceste ziduri trebuie strãpunse cu arma propovãduirii. Cum vor chema oamenii „numele Aceluia în care încã n-au crezut? ªi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? ªi cum vor auzi, fãrã propovãduitor?” (Rom 10,14). O, cât de mare este astãzi rãspunderea celor cãrora li s-a încredinþat sarcina propovãduirii Evangheliei! Mai ales preoþii au îndatorirea sfântã de a face sã ajungã la inimile oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Preotul, în primul rând, trebuie sã fie omul acela „destoinic sã înveþe pe alþii” (I Tim 3,2). Este obligaþia preotului, zice Sfântul Apostol Pavel, de a se þine „de cuvântul cel credincios al învãþãturii, ca sã fie destoinic ºi sã îndemne la învãþãtura cea sãnãtoasã ºi sã mustre pe cei potrivnici” (Tit 1,9). Ucenicului sãu Timotei, pe care-l lãsase în fruntea Bisericii din Efes, Apostolul îi adreseazã îndemnul solemn, „în faþa lui Dumnezeu ºi a lui Hristos Iisus, Care va sã judece viii ºi morþii”: „Propovãduieºte cuvântul, stãruieºte cu timp ºi fãrã timp, mustrã, ceartã, îndeamnã, cu toatã îndelunga-rãbdare ºi învãþãtura” (II Tim 4,1-2). ªi, dupã acelaºi Apostol, mai ales preotul care se sileºte la propovãduire este vrednic de laudã: „Preoþii care-ºi þin bine dregãtoria sã se învredniceascã de îndoitã cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul ºi cu învãþãtura” (I Tim 5,17).
Exegezele din acest volum se vor a fi, în primul rând, un ajutor pentru preoþi la împlinirea misiunii lor sfinte de a propovãdui cuvântul lui Dumnezeu. Ele ºi sunt ancorate puternic în acest cuvânt, evitând orice diluare oratoricã. Alcãtuite de un profesor de Studiul Noului Testament, aceste exegeze reflectã în special – cum o aratã titlul însuºi al cãrþii – perspectiva exegezei biblice.
Pe de altã parte, deºi bazate pe analiza exegeticã, aceste exegeze sunt dezvoltãri tematice. Ele ºi au, fiecare, un titlu, care indicã tema tratatã în special în abordarea respectivã. Temele, capitole ale credinþei cea „datã sfinþilor o datã pentru totdeauna” (Iuda 3), sunt luate în considerare ºi prezentate din perspectiva actualã a propovãduirii ºi a trãirii cuvântului lui Dumnezeu. Volumul ar putea fi astfel intitulat, cu o expresie paulinã, „Cuvinte ale credinþei ºi ale bunei învãþãturi” (I Tim 4,6), constituindu-se într-un adevãrat catehism ortodox, cu insistenþã asupra fundamentelor învãþãturii celei mântuitoare. Socotim astfel cã aceastã carte va fi de cel mai mare folos ºi credincioºilor mireni, mai ales acelora care posedã o anumitã formaþie creºtinã ºi care doresc sã aprofundeze învãþãtura Bisericii noastre Ortodoxe din perspectiva studiului Sfintei Scripturi. Avem conºtiinþa cã citirea acestei cãrþi îi va ajuta ºi pe credincioºii mireni sã descopere mai deplin frumuseþea ºi adevãrul învãþãturii dumnezeieºti ºi, mânaþi de dorinþa sfântã de a împãrtãºi ºi altora aceastã învãþãturã, sã fie gata a da seamã de credinþa ºi de nãdejdea lor în Hristos Dumnezeu (cf. I Pt 3,15).

Pr. Prof. Vasile MIHOC

Acest produs a fost adaugat la data de Duminicã 31 Ianuarie, 2016.

Stocul a fost epuizat.
Puteti achizitiona acest produs la o data viitoare
IMAGE_BUTTON_REVIEWS
Clientii care au cumparat acest produs, au mai cumparat:
<b>Iubirea care ne urneste</b> <br>Pr Constantin Necula
Iubirea care ne urneste
Pr Constantin Necula
<b> Iisus Hristos curajul nostru </b> <br> Pr. Constantin Necula
Iisus Hristos curajul nostru
Pr. Constantin Necula
<b> Crestin de ocazie </b> <br> Pr. Constantin Necula
Crestin de ocazie
Pr. Constantin Necula
<b> De ce esti trist, popor al Invierii? </b> <br> Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
De ce esti trist, popor al Invierii?
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
<b> Microfonul cu prieteni </b> <br> Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Microfonul cu prieteni
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
<b> In asteptarea zorilor de luna. Versuri </b> <br> Constantin V. Necula
In asteptarea zorilor de luna. Versuri
Constantin V. Necula
Anunþuri
discount
Notificari »
IMAGE_BUTTON_NOTIFICATIONSAnunta-ma noutatile la Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale
Pr. Prof. Vasile Mihoc
Spune-i unui prieten
 
Spune-i unui prieten despre acest produs.
Pãreri »
IMAGE_BUTTON_WRITE_REVIEWScrie o pãrere despre carte!

Copyright © 2024 Agnos - Editura si Librarie
Powered by osCommerce

   


emistic