|
Maidanul ca spațiu-punte cãtre Dumnezeu
ÃŽn urmã cu ceva ani, îl „instigam” pe Pãrintele Constantin Necula la o serie de discuþii pe teme ce mã (ne) provocau mult la acea vreme. Pãrintele gândise de mult la sintagma aceasta vector, de îndumnezeire a maidanului ca temei al pastoraþiei unui areal pe care Biserica începea sã îl frecventeze cu paºi mãrunþi, insoliþi, prin ineditele-i provocãri. M-a fascinat încã de atunci discursul sãu ferm, deconcertant, echilibrat acrivic, însã, totodatã, de o generoasã ºi afectuoasã ironie ºi, mai ales, buna credinþã în evaluarea tezelor ºi ideilor puse în discuþie. Pentru generaþia cãreia se adreseazã, Pãrintele Constantin e deplin conºtient cã nu operarea cu sofisme fade, de o raþionalitate datã de un normativ limbaj bisericesc e cheia în care poþi ajunge la sufletul co-locuitorilor aceluiaºi interval spiritual, ci gesturile restauratoare ºi primenitoare ale Bisericii, trãirile de echipã, recursul la sens ºi tâlcuirea, în fapt(ã) a adevãrurilor de credinþã.
Pãrintele Constantin Necula are aceastã forþã de a refuza comoditatea de gând ºi fãptuire ºi, complet neabuziv, de a ne trage dupã el în continua revelaþie a Bisericii. De aceea discuþiile acestea s-au configurat cu un firesc dezarmant în jurul unor idei-forþã de intervenþie în viaþa de toate zilele a unui spaþiu prea ades uitat în preocupãrile noastre, ca slujitori ai lui Hristos între semeni: spaþiul maidanului, al spatelui blocurilor, al lumii co-locuitorilor mãrginaºi ai societãþii ºi ai preocupãrilor noastre deopotrivã. Omul de maidan sau omul de baracã, supus tuturor cenzurilor vulgarizatoare ale unei lumi ce ºi-a cam uitat mersul pe jos, întruchipeazã nu numai un exponent definitoriu, în mare parte, al vieþii de zi cu zi, ci chiar o stare de spirit ce pare sã-ºi revendice din ce în ce mai mult apartenenþa la configurarea habitatului social, cultural ºi religios în care ne creºtem devenirile.
Cine e acest om de maidan? Oricare dintre noi, care ne complacem în raportãri absolut ocazionale la lume ºi Dumnezeu, în cumetrii josnice ale temporarului cu veºnicia, în compromisuri ºi trãirisme ieftine, pliate pe acum ºi aici. ÃŽnsã, în acelaºi timp, omul de baracã este ºi omul lipsit circumstanþial, contextual – independent de opþiunea personalã – de cultura religioasã autenticã, ce l-ar socializa în Dumnezeu; omul care încã ÃŽl cautã pe Dumnezeu, chiar – sau mai ales – atunci când nici el nu ºtie cã o face.
De aceea el se defineºte, din punct de vedere religios, mai ales printr-o culturã a discontinuitãþilor, a halourilor de ambiguitate ce-ºi aºteaptã structurarea într-o logicã a urcuºurilor de sens, dincolo de ghiciturã.
Cartea pe care v-o propunem vine sã detecteze tocmai liniile de convergenþã ale acestor crâmpeie de raportare a omului de baracã la Dumnezeu, încercând sã gãseascã o logicã a analogiilor, o iconomie a cãilor de acces ale pastoraþiei Bisericii în spatele blocurilor, veºnic aºteptãtoare de Dumnezeu.
Cele zece convorbiri cu Pãrintele Constantin apar acum într-o nouã ediþie. Am reținut, în cea mai mare parte, referinþele temporale ºi trimiterile bibliografice iniþiale, încercând sã pãstrãm acea aºezare de duh din împreuna-sfãtuire care a dat fizionomia acestei lucrãri. Rareori am facut adnotari, și acestea numai acolo unde au fost absolut necesare.
Fie ca aceste pagini sã provoace întrebãrile care nasc rãspunsurile adevãrate, cele împlinite în Dumnezeu. Iar spaþiul acesta al maidanului sã fie, cu adevãrat, un spaþiu al intervalului din care se cresc pârghiile întâlnirii cu Dumnezeu pentru încã multe generaþii de acum înainte.
Romeo PETRAªCIUC
|
