Viaţa Sfântului Mucenic Sebastian

8:04 am Sinaxar                                                     

Viaţa Sfântului Mucenic Sebastian

(18 decembrie)

Dacă ar fi să alegem un nume şi un mucenic a cărui viaţă impresionează, ne-ar fi greu. Pline de minunea purtării de grijă a lui Dumnezeu, pline de jertfelnicia absolută, pline de bucuria mărturisirii, Vieţile Sfinţilor ajung, cu trecerea timpului, să rămână printre puţinele cărţi care se citesc cu plăcere. Pentru că ele nu propun biografii propriu-zise, cu atât mai puţin bibliografii generale ori speciale. Ele propun un mod de viaţă, viaţa în Hristos, aceea care, de secole, propune creştinismului ritmul mântuirii, ritmul vieţii veşnice.

Ne-am hotărât să prezentăm viaţa Sfântului Mucenic Sebastian din mai multe motive. Pe de o parte pentru că multă vreme sărbătoarea lui a fost aceea care constituia un soi de Valentine Day, odinioară, ziua Sfântului Valentin de astăzi. Veţi vedea de ce. Devierea dinspre creştinism spre consumism a sărbătorilor, eludarea duhului lor creştin dezavantajează, în primul rând creştinii. Nu mai ştim să ne apărăm valorile pentru că nu le mai cunoaştem. Noi înşine depărtându-ne de la darul pe care Dumnezeu, prin sfinţii Lui, ni l-a dăruit. În al doilea rând nu cunosc o viaţă în limba română a acestui martir, ostaş al lui Hristos. Iar nevoia de texte pentru tineret rămâne una dintre preocupările mele de căpătâi. Să povestim dar…

*

Primele date despre acest Mucenic le regăsim, scurte şi nereprezentative, în calendarul Bisericii, Depositio martyrum care, la anul 354 d.Hr. cuprindea numele martirului şi locul în care se afla îngropat[1]. Documentele ulterioare n-au fost nici ele mai generoase, neaducând un plus de date, ci poate doar Comentariul la psalmul 118 al Sfântului Ambrozie de Milano mai merită pomenit. El face acolo referire la mucenicul acesta, într-un scurt pasaj. Părintele convertirii Fericitului Augustin, fără a preciza dacă Sfântul Sebastian este născut în cetatea Mediolanului consemnează că era originar din regiunea din Nordul Italiei de astăzi: „ Utamur exemplo Sebastiani martyris, cuius hodie natalis est; hic mediolanensis orindus erat”. Din aceeaşi sursă ambroziană[2] aflăm cum că Sebastian va fi venit la Roma, tocmai pentru a mărturisi credinţa sa cea în hristos Cel Înviat. Aceasta pentru că la acea vreme Roma era atinsă de flagelul persecuţiilor. La Milano, în acea vreme, domnea Maximilian, care împărţea conducerea Imperiului cu Diocleţian, şi nu se arătase ostil creştinilor.

Cu toate acestea, pornind numai de la textul din Depositio Martyrum nu putem reţine decât numele Sebastian (care în limba greacă, sebastos, înseamnă venerabil), consemnarea martirajului său, locul îngropării sale, in Catacumbas.[3] Nimic nu ştim alta, nici despre profesia sa, nici despre vârsta sa, nici despre procesul la care a ost supus. Ba chiar am putea spune că nu ştim cu certitudine nici măcar anul martiriului său, care este foarte posibil să fi avut loc între anii 303 şi 305, ani în care Diocleţian încerca cu disperare restaurarea cultului zeilor romani, atacat de cultele orientale şi, mai ales, de mărturia pe care o adusese creştinismul. Din acest motiv, aşa cum făcuse cu maniheii în 296 d.Hr. voia să lovească astfel şi în creştini cu obligaţii de genul sacrificării animalelor pe altarele templelor păgâne, alungarea din funcţii publice. Hagiografia şi iconografia bisericii primare îl prezintă pe Sfântul Sebastian drept un tânăr ofiţer din garda Imperială şi tocmai pentru că refuzase să renege mărturia sa creştină şi modul de viaţă pe care Hristos îl adusese în conştiinţa lui. Probabil că cesta a fost motivul pentru care a fost condamnat la supliciu ce avea să urmeze.

SebastianTot sfântului Episcop al Mediolanului Ambrozie, istoria îi atribuie o lucrare Passio Sancti Sabastiani în care Sebastian este prezentat ca născut fie la Milano, alte legende prezentându-l ca fiind născut la Narbona (în Franţa Meridională), dar toate legendele sunt unitare în a ne spune că era fiul unei mame milaneze şi a unui tată roman funcţionar imperial în Galia. În realitate toate locurile şi acţiunile poveştii sunt desfăşurate în Roma, amănuntele şi descrierile dovedind pana unui roman, creştin şi foarte atent la amănunte. Istoricii moderni cred că lucrarea aceasta va fi fost scrisă prin secolul V, la mai bine de cincizeci de ani după moartea episcopului milanez. Passio povesteşte cum Sebastian distingându-se între Pretorienii Împăratului Maximian este chemat la Roma, în capitala Imperiului, pentru a face parte din garda personală a lui Diocleţian, fiind ofiţer al gărzii.

La Roma (unde ajunge în anul 270 d.Hr) ajunge în anul 283 d.Hr. Tribun al Primei Cohorte din garda Imperială. Câştigând încrederea Împăratului, are posibilitatea de a frecventa diferite familii nobile romane, cărora le binevesteşte Evanghelia Mântuitorului Hristos şi, mai mult, reuşeşte să dezvolte o importantă activitate de susţinere a creştinilor care erau întemniţaţi şi condamnaţi la moarte. În Passio , în jurul chipului vieţii Sfântului Sebastian, sunt prezentaţi şi alţi martiri ai vremii, unii dintre ei menţionaţi şi în Sianaxarul Bisericii[4]. Totuşi, cu mulţi dintre ei nu există nici o legătură reală, care să fi existat cu adevărat.

Mucenicii istoric acceptaţi ca făcând parte dintre contemporanii care-l vor fi cunoscut pe Sebastian sunt cei care sunt veneraţi pe via Ardeatina, în catacombele de-acolo aşteptând a Doua Venire a Domnului. Ei sunt Marcu şi Marcellinus. Alţii îşi află odihna în catacombele de pe via Labicana, Castulius şi Tiburtius. Acestora istoriografii adaugă pe mucenicul Victorinus şi cei patru martiri din Pannonia, Claudius, Nicostratus, Castor şi Simpronianus. Mulţi alţii au fost pomeniţi, fără a avea însă relevanţă pentru istoria Bisericii Universale. Despre Castulis merită să menţionăm că era domesticul /cubicularul familiei imperiale, principalul aliat pământesc al mărturisitorului Sebastian.

După autorul anonim, Marcu şi Marcellinus erau fraţi, la fel ca şi Castor şi Nicostratus, acesta din urmă fiind cununat cu tânăra Zoe. Tiburtius era născut din căsătoria a doi aristocraţi romani de vază, Claudius şi Sinforosa, care erau şi părinţii lui Felix şi Felicissimus.

Mergând să facă o vizită lui Marcu şi Marcellinus, care se aflau în liberate supravegheată ( tatăl lor ceruse un timp de 30 de zile pentru a se hotărî dacă jerfesc au ba idolilor) şi care locuiau foarte aproape de Nicostratus şi soţia acestuia, Zoe, Sebastian îi converteşte şi pe stăpânii casei în care aceştia aveau domiciliu forţat. Cei doi găzduitori de martiri erau persoane foarte influente, Nicostratus fiind conducătorul cancelariei imperiale. Despre Zoe se spune că ar fi văzut aura de martir în timp ce Sebastian întărea şi îmbărbăta pe tinerii fraţi Marcu şi Marcellinus şi că, amuţită de vedenie, binecuvântată cu semnul crucii de către Sebastian, şi-ar fi recăpătat vorbirea.Nu erau singurii. Lor li se alăturau, pe rând, urmare a vestirii convertitoare a tânărului ostaş, Tranquilinus şi Marcia, părinţii lui Marc şi Marcellinus, sau a lui Claudius şi Sinforosa, lucru deloc minor dacă ne gândim că aristocratul Claudius era prefectul Romei. Poate de aceea a reuşit să convertească şi pe noul prefect, Cromatius împreună cu fiul său, Tiburtius, şi cu ei mulţi dintre oamenii nobili ai Urbei Romana. Când acestuia avea să-i urmeze la conducerea Romei prefectul Aquillinus nici unul dintre proaspeţii convertiţi n-aveau să cadă de la mărturisirea credinţei. Astfel se adaugă neamului martirilor creştini Aristion, Crescentian, Euthichian, Urban, Vitalius, Iustus etc. descoperit pe când voia să-i îngrope pe cei patru mucenici e loc din Panonnia, amintiţi de noi ceva mai sus, Sebastian a fost chemat înaintea tribunalului,la judecată, şi după o judecată sumară a fost condamnat la moarte. Mai întâi Împăratul l-a primit cu familiaritate, ca pe un cunoscut, zicându-i: „Ţi-am deschis porţile Palatului meu şi calea unei cariere pline de glorie iar acum tu atentezi la viaţa şi sănătatea mea”. Apoi a trecut la intimidări pentru ca, în cele din urmă, să-l condamne la moarte. Nu înainte de a-i spune: „ Totdeauna te-am ţinut ca fiind cel mai bun din Palatul meu, dar tu, tu ai lucrat din umbră împotriva mea, blestemându-mi zeii”. Pentru îndeplinirea ucigaşei porunci s-a ales ca mijloc de tortură săgetarea. Iubitorul de arc, supus morţii de arc şi săgeată.

Povestea ne spune că tocmai arcaşilor din trupa sa a fost deferit spre a fi ucis. Cert este însă că, odată dus de către camarazii săi în afara cetăţii, în campusul Palatinului (unde astăzi se ridică o frumoasă biserică în amintirea acelui moment) a fost legat de un copac, strâns în funii şi luat la ţintă de neîntrecuţii săi arcaşi. Aceştia au slobozit multe, foarte multe săgeţi către el, atât de multe încât vârfurile lor nu mai aveau loc în care să mai atingă trupul viteazului tânăr. Astăzi unii mai cred că dragostea şi foarte buna pregătire militară a arcaşilor din trupa sa a făcut ca nici un organ vital să nu fie atins. Se prea poate ca tocmai de aceea, când creştinii acoperiţi de întunericul nopţii au străbătut locurile pline de sângele martirilor de la marginea Paltinului pentru a ridica şi îngropa trupul dragului lor frate, au constatat că acesta nu încetase să fie printre cei vii.

L-au încredinţat spre grijă Irenei, văduva mucenicului Castulius, şi acolo, îngrijit cum se cuvine şi ocrotit de Dumnezeul căruia-i slujea, Sebastian se vindecă, înviind pentru a putea vesti iar minunile Domnului. Şi a făcut aceasta îndată ce s-a mai întremat, în ciuda prietenilor săi creştini care pentru a-l salva, căutau să-l scoată din Roma şi să-l ducă tot mai departe de ucigaşa cetate. A ales să mărturisească credinţa întâmpinându-l pe Împăratul Diocleţian la templul lui Hercule, care, ridicat de către Elagabalus în onoarea lui Sol Invictus acum adăpostea ritualurile unor împăraţi cazoni. Arestat îndată, fără a-i mai fi adresate cuvinte de către un Imperator surprins şi umilit de supravieţuirea lui, a fost condus în hipodromul din Palatin, în apropierea Colosseumului, şi ucis cu lovituri de bâte. Pentru a împiedica recuperarea trupului său de către creştini şi astfel transformarea acestuia în obiect al veneraţiei, s-a luat măsura aruncării lui într-o cloaca. Până astăzi memoria în piatră a Palatinului păstrează bazinul de piatră al construcţiei ce se cheamă cloaca maxima, loc de intrare în canalizarea fetidă ce da din centrul aşa zisei civilizaţii romane în albia Tibrului, râul cel galben şi leneş ce ţine încă ascunse multe taine ale Romei antice prizoniere în lutul aluviunilor sale[5].

În aceeaşi noapte o distinsă şi credincioasă matroană romană, Lucina a fost dăruită cu o viziune minunată, în care acesteia i se indică locul în care străluceau sfintele sale moaşte. Textul latin consemnează: „in cloaca illa quae est iuxta circum invenies corpus meum” rămânând una dintre cele mai dramatice mărturii despre purtarea de grijă pe care Dumnezeu o are în raport cu mărturisitorii Săi. Apoi i-a poruncit femeii să coboare mucenicescul său trup în cimitirul / catacumbas de pe via Appia şi să-l sape alături de locul unde îşi aflau mormântul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Poate că este bine de ştiut că, o vreme, nu mai mult de 50 de ani ( după anul 270 D.Hr., în vremea lui Valerian cel care interzisese creştinilor orice formă de adunare), mormântul în care se aflau sfintele oseminte apostolice se găsea în cimitirul de pe cunoscuta cale romană, via Appia. De aici şi numele lor din acea vreme, Memoria Apostolorum. Până astăzi acolo se află renumite catacombe, mai bine de 30.000 la număr din care numai o mică parte pot fi vizitate. Nu-i puţin lucru să înţelegi la faţa locului cum peste mormintele primare s-au aşezat alt strat şi alt strat de morminte, locul acela fiind un amestec între morminte cu posibilă conotaţie creştină şi multe, foarte multe, morminte ale păgânilor romani. Cum este bine să înţelegi că, în sine, rezistenţa la martiriu mucenicii nu au desfăşurat-o în catacombe, unde se strângeau doar pentru a aduce venerare înaintaşilor lor, ci la lumina zilei. Ei nu s-au ascuns în catacombe şi nici nu le-au socotit locuri de refugiu. Ci loc de închinare loc de reactivare a energiilor duhovniceşti care, pe mulţi, i-au făcut a rosti: Sunt creştin! Ceea ce echivala cu o condamnare la moarte.

Trebuie reţinut că această Passio a Sfântului Sebastian, realizată ca o compilaţie reuşită, a fost scrisă cel mai probabil în vremea pontificatului lui Sixtus al III-lea, adică între anii 432 şi 440 d.Hr. şi parte dintre amănunte nu erau tocmai corecte. Totuşi se reţine martiriul sub Diocleţian şi îngroparea ad Catacumbas. Nu putem de asemenea uita că este foarte posibil ca, la vremea scrierii sale, parte dintre personajele creştine ale Vieţii Sfântului Sebastian să mai fie vii în memoria comunităţii creştine romane.

Probabil pentru a menţine vie prezenţa şi lecţia sa de viaţă în memoria generaţiilor viitoare, impresionaţi de tinereţea mucenicului şi de dubla sa torturare, de camaraderia soldaţilor săi şi de icoana Irenei, matroana văduvă ce-l ajută să se însănătoşească, Sfântul Sebastian avea să păstreze o pomenire aleasă, un specific al său care, până astăzi nu s-a luat de la el.

Situată într-un loc oricum încărcat de darurile cereştii împărăţii, cimitirul de pe via Appia avea să devină un loc de pelerinaj de mare importanţă. El era deja marcat de minunea ce i se întâmplase Apostolului Petru care, dând să plece din Roma, a fost oprit de Mântuitorul cu celebrele cuvinte: Quo vadis? Până astăzi, într-un altar lateral al bisericii, se păstrează dacă nu urmele divine măcar amintirea lor, marcată prin două urme de talpă umană. Poate de aceea s-au grăbit creştinii să ascundă aici, în cimitirul unei margini de Romă, trupurile muceniceşti ale Sfinţilor Petru şi Pavel, înainte de a fi preluate şi îngropate în Basilica Sfântului Petru şi în aceea a mănăstirii San Paolo fuori muro, cea din afara zidurilor Cetăţii Eterne dar situată în plină veşnicie creştină. Dimensiunea aproape gigantică, şi la acea vreme, a cimitirului popular precum şi memoria unui loc legat deja de activitatea Sfântului Petru, vor fi dat curaj ucenicilor romani să protejeze trupurile cele pline de slavă ale Apostolilor, ferindu-le de batjocora păgânilor cetăţeni ai urbei imperiale.

Moaştele Sfântului Sebastian au fost dintâi îngropate într-unul dintre multele sarcofage din piatră de tuf vulcanic care alcătuiesc, până astăzi, osatura galeriilor din catacombe. Trebuie însă să înţelegem că ceea ce astăzi constituie şiruri repetate de galerii, la acea vreme erau aleile unui oraş al morţii şi învierii, erau smeritele alcătuiri ale dragostei şi respectului unor familii sau comunităţi prin care marcau viaţa celor dragi[6]. Acoperite cu pământ, în valuri succesive, grotele şi construcţiile care altădată se ridicau la suprafaţă s-au prelins în ţărână. Nici până astăzi nu se cunosc toate mormintele pe care aceste catacombe le cuprind. Cercetării istorice îi sunt indiferente persoanele ce-şi aşteaptă Învierea acolo. Creştinilor nu. De aceea mormântul Sfântului Sebastian s-a bucurat de la început de o atenţie specială. Pornind din galeria principală, locul său de veci a fost protejat prin dărâmarea celorlalte morminte, obţinându-se un spaţiu rectangular, foarte bine dimensionat. Deasupra acestui spaţiu sfinţit avea să înalţe poporul cel binecredincios, cel mai probabil în timpul papei Iulius şi Imperatorului Constatius (apx. 337-350 d.Hr) o bazilică creştină care purtă numele Ecclesia Apostolorum, Biserica Apostolilor. Abia mai târziu, la începutul secolului al V-lea, în timpul păstoririi papei Inocentius I ( 402-417), mormântul propriu- zis al mucenicului fu ornat cu lespezi de marmură. Nevoitorii actului de veneraţie erau preoţii creştini Proclinus şi Ursus. Cel din urmă nume ne duce cu gândul la un personaj din lumea de la nord de Dunăre, de ce nu un preot danubian ce-şi afla mântuirea slujind altarului sfântului Mucenic. În aceeaşi perioadă se construiră şi treptele care făceau accesibil locul mulţilor pelerini care treceau pe acolo. Mulţi pentru că Via Appia, bătrânul drum roman, căpătase o şi mai mare importanţă prin dezvoltarea negoţului şi prin mulţimea ce-şi căuta în Roma pâinea şi rostul.

Socotit mult timp protector al neguţătorilor şi al treilea Patron al Romei creştine, după cei doi Apostoli care-i dăruiseră Evanghelia şi retemeluirea creştină, cultul Sfântului Sebastian avea să cunoască o largă circulaţie, atât în lumea Occidentului cât şi în Orientul imperial. Iar Ecclesia Apostolorum , situată pe o mare arteră de circulaţie a Imperiului, fu pentru multe secole loc de neîntrerupte pelerinaje şi minuni. Şi trebuie avut în vedere că în epoca aceea se cunoşteau şi alte morminte de sfinţi martiri, unele uitate altele încă nedescoperite de cercetarea arheologică modernă. Şi mai popular în minuni avea să-l facă o epidemie de ciumă care pustia Roma. Era anul 680 d.Hr. când rugăciunile aduse Sfântului şi mijlocirile lui la Cerescul Tată aveau să aducă mii de minunate vindecări dinaintea unui popor roman cuprins de groază şi moarte. Cea mai mare dintre minuni a fost socotită tocmai încetarea flagelului. Desigur că astfel cultul său s-a dezvoltat şi, odată cu luminata păstorire a Sfântului Grigorie cel Mare (590-604 d..Hr)[7], locaşul care purta mii de paşi de pelerini spre catacomba Mucenicului celui Făcător de minuni avea să-i poarte numele, Biserica ce purta numele Apostolilor luîn numele aceluia care i-a purtat îndeaproape. În cinstea şi amintirea biruirii ciumei, urbea romană şi creştină a înălţat o bazilică, Pietro in Vincoli, care până astăzi păstrează un mozaic ce-l prezintă pe Sfânt, la o vârstă matură, aceea a învierii mai degrabă decât aceea a morţii sale pământeşti, cu barbă, semn al distincţiei şi curajului duhovnicesc şi martiric, în momentul în care este încununat cu fericita cunună a morţii pentru Hristos. Faima pe care o purtau spre casele lor pelerinii, miracolele care nu încetau să fie făcute, teologia populară care dezvolta noi şi noi legende pioase, vor fi fost tot atâtea motive pentru care moaştele lui aveau să fie strămutate de către Eugeniu al II-lea, în anul 826 d.Hr. în cetatea Vaticanului, în Oratoriul Sfântului Grigorie cel Mare. În acelaşi an, la insistenţele lui Ilduin, stareţ al Mănăstirii Sfântului Dionisie, parte din moaştele sale s-au transferat către Biserica Sfântului Medardius la Soissons, loc în care până astăzi prăznuirea sa se ţine cu mare fast. Pentru a păstra capul sfântului în chip preţios, Papa Grigorie al IV-lea avea să dăruiască un minunat relicvar Bisericii celor patru sfinţi panonici, prietenii Sfântului Sebastian în cinstea cărora se ridicase Basilica SS. Quattro Coronati, a celor Patru Încununaţi.

Mult mai târziu, la 1218, înmuiat de rugăminţile călugărilor cistercieni care îngrijeau sanctuarul Sfântului, în care numai mrmântul gol mai aducea aminte de el, Papa Honorius al III-lea resfinţeşte altarul de rugăciune şi restaurează parte din tezaurul sfintelor oseminte ale mucenicului[8].

Prăznuit la 20 ianuarie, Mucenicul ostaş avea să marcheze multe destine duhovniceşti. Înflăcăraţi de icoana vieţii lui mulţi tineri, nu doar romani, au înfruntat cu tărie prigoanele şi caznele ucigaşe. Figura lui angelică avea să marcheze o întreagă cultură, până astăzi el fiind unul dintre sfinţii cei mai îndrăgiţi ai lumii creştine Occidentale.

Poate că, aflând şi noi acestea toate, putem pleca genunchii în sfântă rugăciune cerând: Sfinte Mucenice Sebastian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula



[1] CF. Lucia Giubelli, „ Sebastiano, Martire di Rome“, C.O. Graf, 1992, pg. 2[2] Parte tradusă de către noi în volumul, „Viu va fi sufletul meu“, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

[3] Deşi acum numele catacombe este generic locurilor de îngropare, el era la bază un toponim specific acestui loc, în care va fi depus Sebastian. Etimologia este incertă. În mod comun pare a fi o derivare din limba greacă, Kata, (printre, aproape, lângă) şi kymbe (valorificare). Dar pentru că acest kymbe poate fi şi barcă, unii au avansat ideea că aici se afla un han, o ospătărie, care ar fi avut drept firmă o barcă.

[4] Muţi dintre ei sunt prezentaţi în volumul lui Pierre Perrard „ Dizionario dei nomi e dei Santi”, Gremese Editore, 1990, 219 pg. Viaţa Sfântului Sebastian este prezentată la pg. 194.

[5] Interesant este că, nu foarte departe, în aceeaşi arie a Palatinului, este şi altarul ridicat la incinerarea lui Iulius Cezar de către cetăţenii Romei, pioasă ofrandă aceluia care, până astăzi este romanul universal.

[6] Până astăzi poţi vedea de la sarcofage fragile, care ţin în ele trupurile unor prunci, la mici construcţii ce amintesc de cavourile de astăzi, atent decorate şi dedicate unor pater familias sau altor membrii de familie.

[7] Chipul lui l-am prezentat în Prefaţa cărţii ce cuprinde traducerea unei părţi din Dialogurile sale (p.II) Viaţa Sfântului Benedict, Ed. Agnos, Sibiu, 2008, pg. 2-15.

[8] Parte din informaţii provin din lucrarea Luciei Giubelli, amintită deja de noi, alte informaţii putând fi cercetate pe site-ul www.santibeati.it

2 Raspunsuri

  1. Când dragostea pentru Hristos se înmulţeşte, | Ortodox in lume Says:

    […] ceilalţi aveau impresia că nu sunt creştini, însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau.Sfântul Sebastian, de pildă, a fost general, se botezase creştin, dar credeau că este închinător la idoli, în […]

  2. cristina Says:

    Multumiri parintelui Constantin Necula pentru acest text.Tot cautam sa citesc viata sfantului, iar abordarea aceasta este exact ceea ce cautam.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>