Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

3:49 pm Fragmente, Marturisitori                                                     

Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori[1]

Părintele Moise de la Oaşa

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Despre cartea aceasta, Sfântul închisorilor, s-a spus că este scrisă de mine. S-ar putea înţelege că eu sunt autorul cărţii. Se impune o precizare: nu sunt autor, sunt coordonator de mărturii; în proporţie de poate 80% este vorba de mărturii despre Valeriu Gafencu, unele dintre ele luate din cărţile care s-au publicat, iar altele inedite. Eu am încercat doar să leg aceste mărturii şi să le pun cap la cap.

Poate că ar fi interesant aşa, în două vorbe, să vă spun cum s-a ajuns la ideea acestei cărţi, pentru că niciodată nu m-am gândit că voi fi pus în situaţia de a scrie o carte. Cu mult înainte de a merge la mănăstire, mi-a căzut în mână o carte despre închisori, Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. N-avea nicio legătură cu Biserica, dar am fost foarte impresionat de suferinţa celor de acolo; acesta a fost primul contact.

Şi apoi, după un timp, înainte de a merge la mă­năstire, tot aşa, cu vreun an înainte, am citit cartea părin­telui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ceea ce aş putea să spun că a fost primul contact cu Valeriu Gafencu, în sensul că mi-a rămas în minte că uite, în temniţele comu­niste a fost un om pe care părintele Nicolae Steinhardt îl punea printre sfinţii închi­sorilor. Aşa îl şi numeşte, parcă, pe Valeriu Gafencu – unul dintre Sfinţii închisorilor. Şi mi-a rămas gândul acesta în cap şi evlavia aceasta, înţelesul acesta, fără să-i reţin chiar numele. Pe urmă, încet-încet, la mănăstire am găsit multe cărţi în care se făcea referire la el, cum e cea a lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată şi altele. Şi am simţit o dragoste deosebită şi am avut tot timpul convingerea că este sfânt, chiar dacă nu este canonizat.

Şi în primul rând pentru mine am pus cap la cap mărturiile pe care le-am găsit despre el. Şi pe urmă mi-a venit ideea: uite, poate lucrurile astea vor fi de folos şi altora, neexistând o viaţă a lui Valeriu Gafencu. În urmă cu doi ani, am făcut aşa, un fel de schiţă, care până la urmă s-a dublat ca şi volum, şi m-am dus la Î.P.S. Andrei şi am cerut binecuvântare să fac nişte cercetări, după doi ani de muncă – nu m-am ocupat doar de asta – a apărut această carte. În sfârşit, a dat Dumnezeu să urmeze o alta, în anul viitor, un fel de Pateric al închisorilor, tot pe această temă a temniţelor comuniste, în care să fie cuprinse mai multe portrete şi în care să fie, bineînţeles, şi Valeriu Gafencu, dar într-un fel de sinteză faţă de ceea ce am prins aici. Deci, ca să zic aşa, cartea este rodul evlaviei mele faţă de Valeriu Gafencu – despre care n-am nicio îndoială că este sfânt.

M-a întrebat cineva cu care am stat de vorbă: „De ce credeţi că este sfânt Valeriu Gafencu?”. Avea darul înainte-vederii, şi-a cunoscut ziua morţii, precum sfinţii, şi au fost câteva minuni întâmplate în preajma lui… Gafencu a văzut-o pe Maica Domnului, şi a lăsat un mesaj foarte interesant privind sensul suferinţei din închisoarea de la Târgu Ocna; apoi, o altă minune, faptul că a suportat, precum sfinţii, prin harul lui Dumnezeu, o operaţie de apendicită fără să fie anesteziat – adică anestezia nu a prins, şi doctorii nu şi-au dat seama decât după operaţie, în momentul în care el i-a spus medicului: „Domnule doctor, m-aţi operat pe viu.” Şi-a cunoscut cu două săptămâni îna­inte ziua morţii, a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952. În 2 februarie, la Întâmpinarea Domnului, a chemat pe unul din cei apropiaţi şi i-a spus: „Pe 18 o să mă duc”, şi i‑a spus ce să facă pentru pregătire. Pe urmă, alţii, care vin şi povestesc diferite întâmplări din viaţă… Dar dincolo de întâmplările astea, nu astea mi se par mie aşa de intere­san­te, ci unanimitatea – asta mi se pare mie deosebit! – unani­mitatea celor care l-au cunoscut în a-i declara sfinţenia.

Şi unul dintre ei, Virgil Maxim, spune foarte frumos şi foarte interesant: ceea ce a făcut Valeriu Gafencu pentru fiecare suflet cu care a venit în contact în închisoare este greu de imaginat, nicidecum de transmis prin cuvinte. La fel, părintele Calciu dă o mărturie – foarte scurtă, dar foarte frumoasă: că a trăit cuvântul lui Dumnezeu la înălţimea la care îl trăiesc marii sfinţi şi a vorbit la nivelul nostru ca să se poată face înţeles. De asemenea, părintele Constantin Voicescu, care l-a cunoscut la Târgu Ocna şi care are aici o mărturie foarte interesantă, spunea că are certitudinea că va fi canonizat.

O să vă las pe dumneavoastră să descoperiţi alte lucruri interesante. Oricum, ceea ce merită semnalat la Valeriu Gafencu, legat tot de fenomenul acesta spiritual din temniţele comuniste, care este foarte puţin cunoscut la noi, e faptul că el a făcut parte dintr-un grup, în primă fază. Îi vedem pe sfinţi ca pe nişte personalităţi care s-au ridicat singure şi şi-au făcut loc. Ei tot timpul sunt într-un context, în contextul Bisericii, în primul rând, ţin de Biserică, sunt fiii Bisericii. Valeriu Gafencu, la închisoarea din Aiud, unde a stat între 1942 şi 1948, a făcut parte dintr-un grup de deţinuţi politic, „misticii”, cum îi numeau unii în derâdere, alţii cu admiraţie, care se deosebeau de ceilalţi prin râvna vieţii lor duhovniceşti.

Din grupul acesta a făcut parte şi părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era un tânăr mirean foarte râvnitor, şi alţii care, pe urmă, după ce grupul a fost împrăştiat, prin celelalte temniţe, au constituit fiecare focare de lumină în lumea aceea plină de suferinţe şi în care cel mai mic gest de mărturisire a credinţei sau de manifestare a credinţei era aspru pedepsit.

Apoi, iarăşi foarte interesant, o lecţie pentru noi, ceea ce a reuşit Valeriu Gafencu să facă la Târgu Ocna. A fost, la Târgu Ocna, sufletul unei comunităţi creştine deosebite, care este un exemplu pentru noi în condiţiile în care noi ducem o viaţă creştină individualistă.

Din păcate, astăzi, cel mai adesea, nu mai există comuniune nici în parohii, poate chiar nici în mănăstiri. Trăim viaţa la modul individual: eu şi Hristos. Suntem singuri în familiile noastre, suntem singuri chiar şi în biserică, nu ne cunoaştem între noi. Or, el a reuşit acolo să creeze o comunitate de mare dragoste creştină, în condiţiile acelea de suferinţă.

La Târgu Ocna era o închisoare-sanatoriu. Acolo erau aduşi deţinuţii politic, cei de drept comun, care erau bolnavi de T.B.C. şi în condiţiile acelea, în care nu prea primeau – erau condiţii mai bune decât în celelalte temniţe de sub comunişti, dar nu primeau ajutor deosebit din punct de vedere medical. Era oarecare libertate de mişcare, pe care ei au început s-o folosească în sens duhovnicesc, şi să se ajute unii pe alţii. Şi în spatele acestei atmosfere deosebite, de dragoste, a stat în primul rând Valeriu Gafencu. A fost mult mai mult, a fost darul lui Dumnezeu, au fost nişte oameni pe care Dumnezeu i-a adus acolo – dar el a fost sufletul, el a fost pilonul care i-a susţinut. Şi, cum spune părintele Voicescu, la Târgu Ocna a fost mai mult decât o comunitate creştină, a fost o familie, încât – spune părintele – îl înţeleg pe un prieten care a trecut pe acolo şi care, după închisoare, spunea: „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!”. Iată paradoxul de a-ţi fi dor de o situaţie în care totuşi sufereai, pentru că acolo au existat nişte oameni care au trăit împreună cu Hristos.

Apoi, legat de Valeriu Gafencu, un argument legat de canonizare, este şi faptul că el şi-a jertfit viaţa pentru salvarea aproapelui. Mai puţini ştiu că Valeriu Gafencu, la Târgu Ocna, l-a salvat cu preţul vieţii sale pe pastorul protestant de origine iudaică, Richard Wurmbrand, care a fost în anii trecuţi în topurile cu cei mai mari români.

Şi, la Târgu Ocna, rudele celor care erau închişi acolo au aflat – pe căi ocolite, bineînţeles, pentru că era un sistem din ăsta, de mare secret – au aflat că cei dragi ai lor sunt în această închisoare şi au trimis pe adresa închisorii medicamentul salvator: Streptomicina. Unora dintre ei, ofiţerul politic – care era omul care dirija totul în închisoare, şi care încerca să-şi recruteze informatori – le-a dat medicamentul fără să le pună niciun fel de condiţii. Altora le-a pus condiţia: „Vă dau medicamentul doar dacă deveniţi informatori”. Şi aici a fost iarăşi un lucru interesant, legat de nişte oameni care pot fi canonizaţi: unii dintre ei au refuzat. Vreo două-trei persoane au refuzat, spunând: „Nu, preferăm să murim pentru Hristos, nu vrem să trădăm aproapele!”. Şi aşa, chiar dispreţuitor, ofiţerul de poliţie a spus: „Du-te şi mori pentru Hristos!”.

Şi îmi povestea un fost deţinut politic, un medic care a trecut prin Târgu Ocna, Aristide Lecca: „Părinte, să ştii că una este eroismul de moment şi alta este eroismul de durată. Una este să mori pe front, într-un avânt, ucis de glonţ, şi alta este luni de zile, să te stingi încet, bolnav de tuberculoză, cu puroi, cu escare, în nişte chinuri cumplite, şi să mori foarte senin.” Pentru că dau mărturie cei care au trecut pe acolo şi au reuşit să supravieţuiască, că au murit foarte senini şi împăcaţi. E vorba de două persoane care au făcut acest gest, au cedat Streptomicina celorlalţi, şi erau sub influenţa lui Valeriu Gafencu, un fel de ucenici ai lui.

Valeriu Gafencu n-a primit streptomicina, dar unul dintre cei care au primit acest medicament – căruia ofiţerul politic nu i-a pus niciun fel de condiţie, şi a cărui stare de sănătate s-a îmbunătăţit – s-a hotărât să i-o cedeze lui Gafencu. Gafencu a primit-o şi, la rândul lui, a cedat-o pastorului Wurmbrand, şi astfel a scăpat acesta.

Iarăşi, mai puţină lume ştie şi nu s-a spus deloc în contextul acesta al emisiunii aceleia cu mari români, că în închisoare, impresionat de trăirea duhovnicească pe care a găsit-o la Târgu Ocna, pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocşi. N-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat şi mulţi alţii, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare. Şi iată un argument al sfinţeniei lui Valeriu Gafencu.

Românii au obiceiul ăsta prost de a se uita mai degrabă la ce se întâmplă prin ograda vecinilor, asta din punct de vedere economic, dar la fel se întâmplă şi spiritual. Mai repede citim şi vedem ce-au făcut ruşii, ce-au făcut grecii, s-au tradus tot felul de sfinţi şi de cuvioşi, de prin Grecia, de prin Rusia – foarte bine că s-au tradus şi că lumea are evlavie la ei -, dar suntem mai puţin interesaţi de ceea ce se întâmplă în propria noastră curte, şi mai puţin ştim de modele de sfinţenie de la noi.

Şi vă dau doar un exemplu, n-are legătură cu ceea ce am spus până acuma, nu are legătură cu sfinţii închisorilor, dar are legătură cu acţiunea noastră faţă de mărturiile propriului trecut. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiu că la mănăstire la Lainici, lângă biserică, este îngropat un cuvios care a trecut la Domnul în 1900, Irodion Ionescu, despre care ştim că a fost apropiat de Sfântul Calinic de la Cernica (Sfântul Calinic de la Cernica îl numea „Lucea­fărul de la Lainici”, i-a fost duhovnic) şi a murit la o vârstă venerabilă, la vreo nouăzeci de ani, având o mare faimă acolo, în zonă, printre credincioşi. Era aproape un sfânt. În 1929, a fost dezgropat şi a fost găsit trupul neputrezit, ca al unui sfânt. Din porunca episcopului locului, a fost îngro­pat la loc, şi acolo se află până astăzi.

Ei, vă întreb: câţi dintre noi ştim de treaba aceasta? În Patericul Românesc, dacă vă uitaţi, al părintelui Ioani­chie Bălan, sunt multe alte exemple, în sensul acesta. Eu vă aduc acum unul legat de închisori.

Ştiţi că, sub regim comunist, închisoarea Aiud a fost cea mai mare temniţă politică din ţară. Cei care mureau în această temniţă, erau îngropaţi la marginea oraşului, aşa, pe un dâmb, într-un loc accidentat, pe care localnicii l-au numit „Râpa robilor”, unde, de fapt, este acuma şi cimitirul ora­şului, care s-a extins. Ei, acolo, foştii deţinuţi politic, după 1990, au con­struit un monument, în cinstea martirilor din închisori, celor care au murit în detenţie, în perioada comunistă. Acest monument funcţionează ca şi o biserică, să zic aşa. Are un altar unde se poate sluji Sfânta Liturghie. Din iniţiativa părintelui Justin Pârvu, de la Petru Vodă, în apropiere s-a construit şi o casă cu un paraclis pentru monahi şi acolo este un părinte şi nişte măicuţe, de la Petru Vodă, care fac slujbe pentru aceşti mărturisitori, în care pomenesc pe toţi cei care au murit în temniţele comuniste, în măsura în care au reuşit să le afle numele.

Acolo au plănuit să facă, aşa cum se şi cuvine, de altfel, să facă o mănăstire, în cinstea acestor mărturisitori. Părintele Justin spune că locul acela este plin de sfinte moaşte. De altfel, vreau să vă spun că în partea de jos a monumentului există un osuar; nu ştiu câţi aţi fost sau câţi ştiţi lucrul acesta, unde sunt osemintele care au fost descoperite o dată fie cu avansarea cimitirului (s-au făcut gropi acolo şi au descoperit osemintele respective), fie când au construit monumentul, fie când au construit casa monahală. Au dat de oseminte galbene, de culoarea sfintelor moaşte, unele dintre ele binemirositoare, şi care se află acolo, depozitate sub altar.

Este cert, să zic aşa, din mărturiile care au ajuns la mine, în încercarea asta a mea legată de patericul închi­sorilor, că foarte mulţi sfinţi se află acolo, la Aiud. Ei, în cinstea acestora, cum v-am spus, se va construi această mănăstire, şi eu cred că este aşa, şi ca un simbol la nivel naţional, care depăşeşte ceea ce s-a întâmplat la Aiud. Vedeţi, am rămas în urmă din punctul acesta de vedere, al valorificării spiritualităţii închisorilor. Ştiţi că, atunci când e vorba de cei care au suferit în închisori sau sub regim comunist, toată lumea ştie mai ales de greco-catolici. E drept că şi dintre ei au fost care au suferit, cinste lor că reuşesc să şi-i pună în valoare, mai rău este că noi nu facem mai nimic în sensul acesta. Şi m-a bucurat această iniţiativă, şi atunci m-am hotărât ca fondurile care vin din această carte şi din cea care va urma, din Patericul închisorilor, să fie donate acestei mănăstiri, care se va construi la Aiud, pentru cinstirea tuturor celor care au suferit în închisorile comuniste.

Legat de ceea ce spuneam mai înainte, că noi trăim credinţa într-un mod individualist, nu ne gândim că poate harul pe care Dumnezeu îl revarsă peste noi, în ciuda păcatelor şi a slăbiciunilor noastre, că ne mai îngăduie, poate vine şi prin rugăciunile acestor mărturisitori[2].

Există un capitol în istoria Bisericii noastre, sfinţi ai închisorilor, plin de semnificaţii pentru viaţa noastră, dar care este foarte puţin cunoscut. Sunt foarte multe figuri, deja m-am apucat să vorbesc despre Valeriu Gafencu, despre cei de la Târgu Ocna, care şi-au jertfit viaţa, refuzând să devină informatori şi să-şi trădeze aproapele, şi atitudinea aceasta le-a adus moartea. Când am citit despre ei, am zis: „bine, dar oamenii aceştia nu sunt martiri?” Nu există porun­că mai mare decât să-ţi pui viaţa pentru aproapele. Ei şi-au pus viaţa pentru aproapele, au refuzat să trădeze. Puteau să gândească: „Hai acuma să facem ceva ca să scăpăm!”, cum zic unii de multe ori: facem un mic compromis; semnăm că devenim informatori şi fie dăm informaţii inofensive, fie încercăm noi în alt fel să-i fentăm, important este să scăpăm acuma! Fie, ştiu eu, tot felul de alte tertipuri.

Dar oamenii aceştia, care erau de o curăţie sufle­tească deosebită, după cum mărturisesc cei care i-au cunoscut, au refuzat să facă acest lucru. Şi astfel au devenit martiri. Eu cred că ar putea să fie fără probleme canonizaţi, ar putea fi un temei pentru canonizare, faptul acesta, că şi-au pus viaţa.

Mai sunt alte mărturii, dacă aţi citit cartea lui Dumitru Bordeianu, o carte cumplită, un tratat de demonologie, care vorbeşte despre recrutarea de la Piteşti, care este un fenomen puţin cunoscut, Mărturisiri din mlaştina disperării, e foarte… Unii dintre cei care l-au cunoscut au mărturisit că au fost … cum să spun?! pur şi simplu bulversaţi de demonismul pe care îl are acest subiect, în mod involuntar, prin însăşi natura sa. Se vorbeşte acolo despre unul din cei care au murit la Piteşti, care a avut privilegiul să moară, că acolo, spune: nu puteai nici să mori, nici să te sinucizi, – că moartea ar fi fost o binefacere în faţa torturilor … Li se spunea: „Nu mai facem martiri, s-a terminat cu Hristos, cu martirajul, gata! Vrem să vă reeducăm, să vă restructurăm!” Şi unul dintre ei, Ionică Pintilie, despre care vorbeam, care a fost de o curăţie deosebită, a fost torturat şi, a murit ca un martir. Citisem cartea, plină de descrieri din astea macabre, care nu ştiu cât de mult fac bine, pentru că îţi dai seama de crucea pe care au avut‑o de dus oamenii aceştia şi prin comparaţie cu ceea ce suferim noi, în necazurile noastre, dar, într-un fel activează răul din noi. De multe ori, devine aşa, un fel de curiozitate, un fel de masochism sufletesc, un fel de horror din acesta duhovnicesc. Căutăm spectaculosul, căutăm scenele tari, în sens negativ.

Şi se povesteşte acolo cum, la un moment dat, Ionică Pintilie spunea că nu se leapădă nici de Hristos şi nici de Mişcarea Legionară. Acum, dacă cei de la Piteşti au fost legionari, trebuie să înţelegem duhovniceşte cum a lucrat diavolul cu ei, care au avut un ideal spiritual; intrarea în Mişcare Legionară nu a însemnat aderarea la o organizaţie politică, şi relaţiile dintre ei nu erau nişte relaţii ca între şef şi subalterni. Cei care erau promovaţi erau şi nişte modele, în cea mai mare parte, şi erau şi iubiţi, era o legătură sufletească între. Or, faptul de a-i face, în prima fază, să se dezică de Mişcarea Legionară, era nu dezicerea de un crez politic, ci, de fapt, o rupere sufle­tească, aşa cum înainte încercau să-i facă să se trădeze între ei, să ponegrească tot ce aveau luminos în conştiinţe. Ei, şi Ionică Pintilie spunea că nu se leapădă de Hristos şi de Mişcarea Legionară. O dovadă a faptului că lepădarea de Mişcarea Legionară era doar o etapă duhovnicească în faţa apostaziei. După ce mulţi s-au lepădat de Mişcare, le-au zis: „Ei, acuma, gata! Dovediţi că nu mai sunteţi legionari, trebuie să vă lepădaţi de Hristos!” Asta a fost gradaţia.

Şi Ionică a spus că nu se leapădă. Era foarte torturat, şi la un moment dat a venit torţionarul şi l-a întrebat: „Te lepezi de Hristos?” Şi el n-a mai putut decât să mişte din cap. Şi atunci, cu sadism, aşa, cu demoni dezlănţuiţi în el, torţionarul l-a chinuit până a murit. Asta era o greşeală din partea lui, faptul că l-a făcut să moară. A plecat torţionarul din cameră, ceilalţi au constatat că a murit, şi când s-a întors înapoi, i-au spus: „Vezi că l-ai omorât!”. Iar el, ca să se răzbune, i-a mai tras o porţie de bătaie cadavrului. Citeşti şi te îngrozeşti. Îţi spui: „Domnule, dar ăsta e un martir! Ăsta e unul care a biruit!”

La fel, pot să spun că noi suntem puţin marcaţi de o viziune apocaliptică. Hristos este cu noi chiar şi în momentele acestea apocaliptice, deşi este greu, şi lucrul acesta se vede şi din reeducarea de la Piteşti, lucru care a fost cel mai satanist experiment din istoria umanităţii. Chiar şi acolo, Dumnezeu a fost cu ei şi, mai mult, paradoxal, după cum mărturisesc cei care au trecut prin acest experiment, omul a devenit mai bun decât a fost înainte. Adică, dacă oamenii au ajuns să cadă, să se lepede de Dumnezeu, a fost doar o etapă, diavolul acolo, la Piteşti, în încercările alea cumplite, a câştigat doar o bătălie, dar n-a câştigat războiul. Spunea Părintele Calciu: „Dumnezeu ne-a pus alături fiecăruia dintre noi oamenii care să ne ridice”; cum a fost Costache Oprişan pentru unii.

A fost, cum să spun, chiar şi experimentul acesta,… într-o lumină pozitivă şi cumva să ne întărească. Ce să vă mai povestesc? Din contactul cu oamenii aceştia, am învăţat mult mai mult.

O să apară acuma şi o carte – de fapt, câteva sute de exemplare s-au scos şi au şi fost aduse la Sibiu, la târgul de carte, Viaţa Părintelui Calciu. Prima parte este sub forma unui interviu, pe urmă nişte texte inedite ale Părintelui Calciu, manuscrise din dosarele securităţii, şi apoi, tot din dosarele securităţii, nişte extrase din dosarul de urmărire. Am găsit 26 de volume din dosarul Părintelui Calciu, privind perioada dintre 1979 şi 1985, când a fost închis pentru mărturisirea pe care a făcut-o în Biserica Radu Vodă cu cele şapte cuvinte către tineri.

Deci, în cartea aceasta, Viaţa Părintelui Calciu, încercând să-i iau un interviu, acum doi ani, când a venit în ţară, am avut ocazia să stau vreo două-trei zile în preajma lui. Este foarte greu să spun ce a însemnat. Aveam în minte imagini ale mărturisitorului, citisem multe despre el, dar contactul cu omul viu a fost ceva care nu se poate explica. În general, despre oamenii pe care i-am cunoscut, sunt nişte lucruri foarte adânci care m-au marcat. Şi nădăjduiesc că, dacă Dumnezeu ajută, voi reuşi să adun mărturiile într-o carte, la care mi-a dat cineva cheia că ar fi bine să adaug şi un DVD cu înregistrările video cu cei pe care am reuşit să-i mai prind în viaţă şi cu care chiar am făcut nişte înregistrări. Sper să fie de folos. N-am urmărit nici în cartea despre Gafencu, nici în Patericul închisorilor, nu urmăresc o lucrare istorică, structurată, cu date sau ceva anost şi plictisitor, ci mărturii care să meargă la suflet. Mă uitam, în timp ce părintele vorbea şi dădea tot felul de citate din sfinţi şi din mărturisitori din Rusia, mă gândeam că sunt şi la noi, foarte multe lucruri. Pentru că, vedeţi, românii au talentul acesta – nu cred că neapărat din smerenie, cum spunea Părintele Stăniloae: „O, Românie, care-ţi ascunzi sfinţii din smerenie!” – uneori, trebuie să recunoaştem: şi din lipsa noastră de grijă. Nu ne interesează.

Deci nu cred că neapărat din smerenie. O fi fost şi din smerenie, dar este şi un dezinteres al nostru de a ne apropia de mărturisitori. Acuma, nu vorbesc de mărturisitori în sensul acesta, al unor figuri care ar putea fi canonizate, dar prin cei care au trecut prin închisorile comuniste şi care sunt printre noi – mai sunt printre noi, dintre ei! – ei trec aşa de neobservaţi, sunt aşa de banalizaţi, nici nu-i vezi! Şi ei sunt oameni de o bogăţie sufletească extraordinară.

De fapt, îi cunoaşteţi şi aici, avem două exemple: pe părintele Crăciun şi pe părintele Sabău, dar, dincolo de aceştia sunt mireni, cu o forţă care m-a impresionat, cu o lumină în suflet şi în ochi, cu un echilibru. L-am cunoscut pe Nicolae Mazăre, care a fost în grupul acesta de mistici ai părintelui Calciu. L-am întrebat (e de un echilibru extraordinar, optzeci şi ceva de ani, o seninătate…): „Cum aţi trecut prin 22 de ani de închisoare?” Zice: „Aşa, cu rugăciunea, cu Doamne Iisuse… Am avut o pace permanentă.” – Şi asta e cea mai mare minune, dacă stai şi te gândeşti!

M-a impresionat foarte mult, şi i-am dedicat şi aici un capitol, Vasile Turtureanu de la Suceava, care a făcut 22 de ani de închisoare. A fost, tot aşa, condamnat la închisoare 19 ani pentru apartenenţa la Frăţiile de cruce legionare. M‑a impresionat transformarea acestui om. A fost de o intransigenţă extraordinară. A fost ca o stâncă, 22 de ani de închisoare. N-a făcut niciun fel de compromis.

Povesteşte că la început era împotriva lui Gafencu şi a celor din grupul părintelui Arsenie Papacioc, care lăsase la o parte o anumită rigiditate legionară, şi intrase pe linia smereniei. Şi nu-i înţelegea, el era aşa, mai milităros. Şi zice: „Dar, în timp, prin suferinţă, mi-am dat seama că Dumnezeu m-a chemat…” El începe cu o mărturie: „Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine, închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine.” Ei, pe mine m-a impresionat.

Acum, la optzeci şi ceva de ani, l-am găsit foarte bolnav. Mi-a zis: „Părinte, ca să pot să stau de vorbă cu sfinţia ta, am luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această mărturie.” M-a impresionat această fermitate dusă până la capăt, n-a făcut niciun compromis, nu s-a întinat cu nimic în faţa comuniştilor. Mi-a spus: „Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost când am reuşit să plâng păcatele mele”. Îmi dau seama că aceasta e cea mai mare bucurie pentru creştini, să poată să verse o lacrimă. O spunea el care a fost nu un dur, un om intransigent, un om hotărât – nu un om rău. Şi sinceritatea pe care de-a lungul vieţii a avut-o. Chiar a povestit nişte lucruri extraordinare legate de reeducare. Am întâlnit oameni care, în reeducarea de la Piteşti, au ajuns să se lepede de Dumnezeu, şi s-au împăcat cu Dumnezeu abia după 40 de ani când s-au spovedit, de-abia după ’90, mi-a spus unul: „Părinte, acolo s-au întâmplat nişte lucruri cumplite, şi dacă ar fi fost să le spun unui preot, nu m-ar fi înţeles! Şi am avut ocazia să ajung în America, la părintele Calciu, care a trecut şi el pe acolo, şi de abia atunci am putut să mă duc să mă mărturisesc.”

Ei, la fel, domnul ăsta, Turtureanu, care era o autoritate morală, prin detenţia asta fără pată pe care a avut-o, mi-a povestit că la el, după 1990, veneau şi foşti deţinuţi politic legionari, care în urma reeducării, a torturilor, a detenţiei, trecuseră de partea cealaltă şi fuseseră informatori, până în 1989. Şi ceilalţi, tot deţinuţi politic, spuneau: „Bine, dar tu îl primeşti pe ăsta? Nu ştii cine e? Care ne-a trădat, ne-a făcut nu ştiu ce…” „Păi, dacă Hristos a zis că au nevoie de doctor nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi îi primesc, să vină. Dacă ei vor să vină…”

Şi oamenii aceştia îi mărturiseau: „Vasile, la tine, din toţi deţinuţii, am găsit cea mai mare înţelegere, şi fiecare cuvânt al tău este ca un balsam pentru sufletul meu.” Şi pe unii a reuşit de i-a câştigat, i-a dus la spovedanie. A povestit că a venit unul într-o zi, nici nu l-a mai recunoscut, era schimbat, radia: „Am reuşit să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc!” – şi i-a păstrat până la moarte recunoştinţă. Domnul Turtureanu a fost omul prin care el a înviat.

Au fost şi cazuri dramatice, oameni cărora le-a dat Dumnezeu o viaţă lungă, să aibă timp de pocăinţă. Tot domnul Turtureanu mi-a povestit de cineva care a trăit până la 88 de ani şi n-a apucat să se împace cu Dumnezeu, şi a murit bolnav de diabet sau de altceva. Deci, sunt peste tot acuma şi îmi vin şi lucruri frumoase, şi lucruri din acestea care ne responsabilizează. Dumnezeu cu toţi a avut o taină, şi mi-am dat seama, şi asta m-a făcut să renunţ, adică să mai atenuez din viziunea asta apocaliptică, care foarte uşor te poate cuprinde citind mărturiile celor din închisori. Şi am şi dat aici în carte un caz al unui părinte de la Iaşi, care povesteşte cum Dumnezeu l-a scăpat de reeducare. Şi au fost şi alţii în situaţia asta. În urma unei vedenii: a visat-o pe Maica Domnului şi pe urmă se vedea în curtea închisorii; l-a scos la plimbare şi acolo a venit un gardian şi l-a întrebat care e Lungeanu. „Eu”. „Ieşi afară!” Ei, acest lucru s-a şi întâmplat a doua zi, şi a fost dus la Târgu Ocna, unde l-a cunoscut pe Gafencu şi pe ceilalţi.

În atmosfera aceasta, în care el, un om preocupat de rugăciunea lui Iisus, a putut să-i cunoască, dă mărturie: „Ceea ce am auzit la Gafencu, la părintele Gherasim – o figură de sfânt, un om deosebit de inteligent, cu o pregătire deosebită dar şi cu o viaţă deosebită. Mai era un părinte acolo, preot de mir, care a murit ca un sfânt – şi deci lor le povestea constant despre rugăciunea lui Iisus şi despre lucrurile care se întâmplă în timpul rugăciunii. Lucruri pe care nu le ştiau toţi, pentru că nu toţi au avut experienţa şi răstimpul pe care le-a avut Gafencu, care a citit Filocalia. Ceilalţi nu trecuseră prin acestea şi le cunoşteau din carte. Am recunoscut lucrurile astea, dar mai târziu, când am citit Sbornicul“, zice părintele Mihai Lungeanu. Ei aveau experienţele descrise de sfinţi în Filocalie şi în Sbornic, în cărţile duhovniceşti.

Chiar şi domnul acesta, Turtureanu, era foarte intransigent. Trebuia să se ducă la Piteşti pentru reeducare. A făcut Dumnezeu la Piteşti o minune – chiar deasupra lui a căzut tavanul, deci tone de piatră. Dar două lespezi mari s-au proptit una într-alta şi sub ele a rămas el. A avut coloana fisurată, că l-au lovit nişte pietre aşa, mai mici, dar a scăpat. A stat şapte luni în ghips şi povesteşte că a fost cumplit, pentru că era singur şi, la un moment dat, când vertebrele dislocate se puneau la loc, avea aşa nişte ca nişte curenţi, nişte scuturături groaznice, şi nişte dureri cumplite. Fiind în ghips, nu s-a mai dus la reeducare. Şi a scăpat de reeducare prin chestia asta. Foarte multe lucruri de genul ăsta.

Pe urmă iar este, dincolo de reeducarea de la Piteşti, iarăşi nu se vorbeşte despre o alta etapă, reeducarea de la Aiud. Are anumite semnificaţii, reeducarea de la Aiud, care s-a făcut în anii ‛60. Dacă Piteştiul este caracteristic pentru ceea ce înseamnă comunismul, pentru că reeducarea la Piteşti s-a făcut prin tortură, eu zic că ceea ce s-a întâmplat la Aiud este caracteristic pentru ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că a fost un altfel de constrângere. Nu le-a cerut în faţă să se lepede de Dumnezeu, ci încet-încet i-a condus spre chestia asta, şi cu nişte măsuri de-o psihologie infernală. Nici nu-mi vine să cred cât de bine au fost gândite şi dozate ca să-i aducă în faza prăbuşirii.

Nu era o judecată onestă a legionarismului, ceea ce se făcea acolo, la Aiud, ci le cerea pur şi simplu să-l ponegrească şi să laude regimul comunist. La un moment dat le-au şi spus: „acum, că am terminat cu procesul politic, trecem la procesul spiritual”.

Şi în contextul ăsta, povesteşte un alt mărturisitor, în contextul acesta s-a ridicat Petre Ţuţea şi a spus acele cuvinte memorabile: „Dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate pentru neamul românesc, nu noi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne face cinstea de a muri pentru el”. Şi asta în contextul în care lor li se cerea să apostazieze. Avea o dimensiune spirituală, pentru că a arătat că nu li se poate cere chestia asta, pentru că neamul nostru este creştin…



[1] Din conferinţa Despre canonizarea sfinţilor români, Deva, 20 octombrie 2008.[2] Textul care urmează fost selectat din partea a doua a conferinţei, cea de întrebări şi răspunsuri.

6 Raspunsuri

  1. Razboi întru Cuvânt » FITI DEMNI! (Noutati de pe pagini ortodoxe la inceput de an 2009) Says:

    […] Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori  – Parintele […]

  2. madalina Says:

    Voiam si eu sa cunosc un fost detinut politic. L-am cunoscut acum 2 ani. Era din Iasi. Avea peste 80 de ani, dar atit de sprinten, cu un spirit viu. Facuse 19 ani de inchisoare. Ne spunea sa nu ii zicem domnul Marin ,ci fratele Marin. Era de o delicatete extraordinara si cred ca daca ar fi fost sa fie pus in fata acelorasi fapte, la fel ar fi procedat.
    Ei au facut cinste neamului romanesc si chiar daca nu sunt trecuti in rindul sfintilor, in rindul eroilor putem sa-i numim fara teama.

  3. Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Câteva gânduri de ale lui Valeriu Gafencu Says:

    […] Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori […]

  4. Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna Says:

    […] Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori […]

  5. Război întru Cuvânt » DUMINICA SFINTILOR ROMANI. Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu Says:

    […] Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori  – Parintele Moise Iorgovan […]

  6. Război întru Cuvânt » Tulburatoarea minune a unui sfant rastignit al Aiudului: Cuviosul Daniil (Sandu Tudor) Says:

    […] Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori  – Parintele Moise Iorgovan […]

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>