Povestea zilei, 02.10.2009 – “Darul discernământului: Rugăciunea cutremurătoare”

Povestea zilei Fara comentarii

Darul discernământului: Rugăciunea cutremurătoare

Părintele Alipie de la Sfânta Mănăstire Xenofon se distingea prin harul său. Cel mai adesea căuta câte un locşor liniştit unde să se poată ruga în tihnă, spunând neîncetat rugăciunea inimii, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. De fiece dată când spunea această rugăciune, sufletul îi tresalta de-o negrăită bucurie.
De la o vreme însă, lucrurile luară o întorsătură neplăcută. Fără să priceapă nici el ce se întâmpla, constată că nu-şi putea continua rugăciunea. Cum începea să o spună, pe dată – cumplit şi inexplicabil fenomen – trupul începea să i se clatine.
„Lucru straniu şi vrednic de mirare era acesta”, spune părintele Daniil Katounakiotul. „Căci în timp ce trupul i se cutremura, se cutremurau laolaltă cu el toţi cei aflaţi de faţă. Odată, în timp ce se afla la slujbă şi spunea această rugăciune, toţi fraţii aflaţi lângă el în strane şi apoi, treptat, toţi ceilalţi şi stranele au început să se zgâlţâie şi să se cutremure. De asemenea, când se ruga în chilia sa, aceasta ca şi chiliile învecinate se cutremurau ca la erupţia unui vulcan, lucru nemaivăzut până atunci”.
Prin urmare, se cutremura tot locul când părintele Alipie spunea rugăciunea inimii! Şi ce n-a făcut să îndrepte lucrurile, cu câţi părinţi şi duhovnici nu s-a sfătuit, câte rugăciuni şi exorcisme nu i s-au citit!… Însă totul a fost zadarnic.
Situaţia era din ce în ce mai neliniştitoare. Fiindcă, de ani buni părintele Alipie era una cu rugăciunea inimii, nu putea renunţa la ea. Astfel, pe nesimţite, în chilie, în biserică, în trapeză, la rucodelie şi-n tot ceasul rostea în taină cuvintele acestei sfinte rugăciuni. De îndată patul, strana, masa din trapeză sau lucrul ce-l lucra o luau din loc, zguduite puternic, iar părinţii care, din întâmplare, se-aflau în preajma lui, se clătinau încoace şi-ncolo.
– Părinte Alipie, te rugăm să încetezi a mai rosti această rugăciune. Nu vezi cât rău ne face?
– Credeţi că eu n-aş vrea să-nceteze toate astea? Dar, fără să-mi dau seama, încep s-o spun iar. Părinţilor, iertaţi-mă!
După ce-şi pierduseră nădejdea că l-ar mai fi putut ajuta cineva, fraţii s-au gândit la părintele Daniil. Iar părintele Averchie, iconomul mănăstirii, a pornit-o spre părintele Daniil ce vieţuia la Katounakia. De înnoptat, au înnoptat la Sfânta Mănăstire Simonopetra.
– Părinte Alipie, fii cu băgare de seamă! Când ajungem la mănăstire, rogu-te, încetează a mai spune rugăciunea inimii, ca nu cumva să-i înfricoşăm pe cuvioşii părinţi.
Ajungând însă în nartexul bisericii, părintele Alipie uită povaţa şi, aproape fără să vrea, spuse rugăciunea. In clipa aceea se stârni un cutremur cumplit. A doua zi au ajuns la Katounakia.
Părintele Daniil a ascultat totul cu mare atenţie, după care l-a tras de-o parte pe părintele Alipie, spunându-i:
– Eu nu sunt duhovnic, dar trebuie să-ţi aflu amănunţit viaţa duhovnicească. Prin urmare, trebuie să te spovedeşti temeinic, fără a lăsa nimic de-o parte şi să-mi descrii întocmai cum se petrece acest fenomen.
– … În noaptea aceea privegheam în paraclis, lângă Sfânta Mănăstire Xenofon. Mă rugam cu mătăniile în mână. La un moment dat am auzit mişcându-se zăvorul de la uşă! Inima mi-a fost cuprinsă de teamă, iar trupul mi s-a cutremurat. Totuşi, mi-am văzut mai departe de rugăciune. Între timp, zgomotele s-au înteţit. Zăvorul se dădea când în sus, când în jos. În scurt timp au început să se audă şi bătăi în uşă! Prima bătaie a fost foarte puternică. A doua – şi mai puternică. Atunci mi-am dat seama că era lucrare diavolească. M-am dus până la uşă, dar n-am văzut nimic. Apoi s-au auzit iar bătăi, în timp ce trupul mi se clătina. Atunci m-am încredinţat că toate acestea veneau de la diavoli, aşa că nu le-am dat nici o importanţă. Am prins a-mi spune rugăciunea cu şi mai multă râvnă. Totuşi, bătăile s-au înteţit şi nu numai trupul meu şi uşa, ci şi toată biserica se mişca într-un mod foarte ciudat. De atunci, cum nu mai spuneam rugăciunea, cum se oprea şi mişcarea. Când începeam a mă ruga, se porneau iar şi mişcările. Aşa stau lucrurile, sfinte părinte.
Părintele Daniil părea cufundat în gânduri. Nemaiauzite lucruri! Totuşi, nu s-a înspăimântat. Şi, pe drept cuvânt, căci oamenii înduhovniciţi cunosc explicaţia tuturor lucrurilor. Aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, „Duhovnicul toate le cercetează”. O clipă, străfulgerat de luminată înţelegere, îl întrebă pe călugăr:
– Părinte Alipie, când au început pentru prima dată acele bătăi puternice în uşă şi ţi-ai dat seama că este lucrare diavolească, ce ţi-ai spus în sinea ta? Ce sentimente nutreai în adâncul sufletului? Teamă şi frică sau netulburare şi dispreţ? Sau poate era cu totul altceva?
Părintele Alipie i-a răspuns amănunţit. Atunci părintele Daniil şi-a dat seama care era explicaţia acestui fenomen ciudat. În timp ce diavolul făcea gălăgie, părintele Alipie îşi spunea în sinea sa: „Lasă să facă zarvă câtă vrea. Pe mine nu mă poate distrage de la rugăciunea mea. Oare asemenea lucruri nu i s-au întâmplat şi Sfântului Antonie cel Mare? El îşi vede de treaba lui şi eu de-a mea. Fie că trupul mi se zguduie datorită harului, fie că aceasta e lucrarea celui ce urăşte binele, eu trebuie să spun rugăciunea inimii până la ultima suflare. Neîndoios, diavolul va crăpa.”
Prin urmare, părintele Alipie fusese cuprins – vădit lucru – de duhul întunecat al trufiei, arătând vrăjmaşului dispreţ trufaş, părintele părând a se socoti pe sine deopotrivă Sfântului Antonie cel Mare. De aceea, rugăciunea sa, pângărită fiind de trufie, s-a suit la Dumnezeu, fără a fi însă bine primită.
Părintele Daniil a cercetat în profunzime această situaţie, după care i-a spus părintelui Alipie, cel luptat de diavol:
– De-acum încolo spune-ţi rugăciunea cu smerenie, cu zdrobire a inimii. Să simţi rugăciunea când o spui. Să te socoteşti păcătos, vrednic de judecată în ochii lui Dumnezeu. De asemenea, fii încredinţat că această zguduire a trupului e lucrare diavolească. Când ţi se va mai întâmpla, să-L rogi în gând pe Hristos să te scape de încercare. Doar aşa vei atrage asupra ta harul dumnezeiesc.
Astfel monahul chinuit de diavol şi-a găsit scăparea şi pacea, rugându-se de-atunci cu negrăită smerenie. Cu şi mai multă râvnă s-a afierosit luptelor duhovniceşti şi dobândirii smereniei.
(Daniil Katounakiotul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006