BISERICA – DARUL COMUNIUNII

8:51 am Articole, Cristian Muntean                                                     

BISERICA – DARUL COMUNIUNII

Pr. Dr. Cristian Muntean

În societatea contemporană Biserica ocupă teoretic, un loc privilegiat chiar dacă, practic, acest privilegiu lipseşte aproape cu desăvârşire. Nu ne propunem o analiză asupra acestui fenomen pentru că ea nu s-ar mai încadra în spaţiul teologic ci ar aduce în discuţie numeroase elemente ce ţin de domeniul socio-politic şi au o aplicare imediată în mentalitatea românească ce nu poate depăşi încă traumele istoriei.

Când vorbim despre Biserică avem în vedere în primul rând rolul ei liturgic; „centrul liturgic al Creaţiei”, cum o numea părintele Stăniloae, adică locul unde se săvârşeşte şi se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său exprimat în energiile necreate. Locaşul bisericesc devine spaţiul central al lucrării mântuitoare al lui Hristos, pentru că inima Sfintei Liturghii, ce se săvârşeşte în el, este Sfânta Euharistie ce se împlineşte prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi prin împărtăşirea cu ele a credincioşilor.

Eclesiologia ortodoxă defineşte Biserica cu trupul tainic al Domnului, întemeiat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin care oamenii, ca mădulare, participă în comun la viaţa dumnezeiască intratrinitară, silindu-se să crească în comuniune cu Dumnezeu prin împărtăşirea de harul Duhului Sfânt, de trupul şi sângele Domnului administrat de ierarhie, prin creşterea în credinţă, în cunoaştere şi curăţie sub conducerea acestei ierarhii dobândind prin aceasta mântuire şi înaintând spre îndumnezeirea după har. De aceea, Biserica e numită „tehnic” organul întemeiat de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor, adică a comunităţii celor care formează poporul lui Dumnezeu, unii vieţuind pe pământ (Biserica luptătoare), iar alţii triumfând în cer (Biserica triumfătoare).

Biserica a fost întemeiată în chip nevăzut de către Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa de pe Cruce (Fapte 20, 28), iar în chip văzut la Cincizecime când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli şi în urma predicii Sfântului Petru s-au botezat „ca la trei mii de suflete (Fapte 2,41). Deci putem s-o înţelegem ca expresie a comuniunii. După porunca Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28-19) Apostolii au întemeiat în diferite regiuni ale lumii biserici locale ce continuau întreita slujire a Domnului: învăţătorească, arhierească şi împărătească, propovăduind adevărul Evangheliei neschimbat şi nealterat, curăţind de păcate şi sfinţind pe credincioşi prin Sfintele Taine, conducându-i pe calea dobândirii vieţii veşnice, într-un cuvânt comunicând în comuniune.

Întâlnirea cu Hristos în Biserică nu e trăită de credincioşi ca persoane izolate ci în comunitate întărind unitatea dintre ei fără de care nu este mântuire. Hristos şi credincioşii sunt atât de uniţi în Biserică încât nu se poate vorbi despre Unul fără ceilalţi. Şi această unitate este redată în chip desăvârşit de Sfânta Euharistie, „mulţumirea” cu care credincioşii se împărtăşesc continuu de Hristos, într-o nebănuită realitate a comuniunii (vezi N. Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”).

Desigur ne putem întreba de unde vine „energia comunicantă” pe care o respiră Biserica prin energiile sale divine? Dogmatic vorbind persoanele divine îşi comunică fiinţa în mod desăvârşit una alteia fără a se confunda una pe cealaltă (vezi D. Stăniloae, „Dogmatica” şi „Ascetica şi mistica ortodoxă”). Acest mod de dăruire în viaţa intratrinitară este apoi revărsat sub forma creaţiei omului după chipul divin, în relaţiile specifice extratrinitare. De aceea putem vorbi în Biserică de darul comuniunii revărsat prin Sfânta Euharistie tuturor credincioşilor care trăiesc această dimensiune liturghisitoare. Numai datorită comunicării în Duhul Sfânt avem în noi iubirea de fii ai Tatălui prin Fiul şi iubirea de fraţi a Fiului prin întruparea Sa. Iar dacă starea noastră de comunicare a comuniunii suferă astăzi, înseamnă că spiritual nu mai comunicăm la nivelul intertrinitar pentru că nu ne raportăm la viaţă – duhovniceşte.

Biserica se cere să fie loc al întâlnirii nu numai cu noi înşine ci şi cu ceilalţi pe care avem datoria de a-i privi responsabil şi de a ne dărui pentru binele lor care trebuie să devină binele nostru. Putem vorbi în acest context de o adevărată teologie a darului care imprimă un anumit tip de sinergism. Cel care primeşte darul trebuie să-şi îndrepte mintea şi inima spre dăruitor pentru că darul reprezintă o renunţare din partea dăruitorului faţă de primitor, deci poartă pecetea Crucii, adică a jertfei. Darul e mesagerul iubirii împlinite prin jertfa. Preotul are această datorie de a-i face pe creştini să-şi asume acest efort al jertfei de a dărui pentru că numai „dăruind vei dobândi” cu adevărat (vezi N. Steinhardt).

Comunicarea este termenul esenţial ce se raportează la dar fie că vine de la Dumnezeu prin Harul Sfintelor Taine fie că vine de la om prin faptele sale. (vezi Th. Damian, „Aspecte ale Teologiei Darului în sinteza părintelui Dumitru Stăniloae”)

În Biserică darurile se intercondiţionează şi-i ajută pe oameni la completarea lor reciprocă şi la menţinerea lor în unitatea Trupului lui Hristos, astfel că toţi se bucură de toate darurile realizând în comuniune comunicarea, chiar dacă fiecare are propriile sale daruri. Iată cum explică acest lucru părintele Stăniloae: „Fiecare dar se ţine după celelalte daruri, pentru că în el e acelaşi duh care ţine în acel dar tendinţa după unirea cu celelalte daruri. De aceea fiecare persoană ce are un dar simte că darul ei e parte a celorlalte daruri, din cauza duhului care este în toate. O însuşire mai remarcabilă a unui membru al Bisericii se numeşte dar nu numai pentru că e dăruită de Duhul Sfânt, ci şi pentru că e destinat să slujească altora, să se facă un dar altora. Prin darul unuia, Duhul se adresează altora. Darul nu are numai o adresă verticală ci şi una orizontală, unificatoare. Prin dar, Duhul uneşte pe un om cu altul, îi uneşte pe mai mulţi întreolaltă căci e duhul tuturor, e duhul comuniunii”, al Bisericii, (vezi „Teologia Dogmatica Ortodoxă”).

Această capacitate a noastră de a percepe darul este alimentată de realitatea unei vieţi duhovniceşti ce implică „părtăşia” din darurile Sfintelor Taine de care se bucură doar acei creştini practicanţi.

De ce accentuăm necesitatea de a fi un creştin practicant pentru a înţelege lucrarea darului? Pentru că de cele mai multe ori suntem creştini doar cu numele fără a trăi în comuniunea Bisericii care înseamnă responsabilitate şi participare la actul liturgic nu ca spectator ci ca „părtaşi dumnezeieştii firi” revărsate nouă prin Sfintele Taine.

Sfânta Euharistie exprimă modul culminant în care se actualizează circuitul darului. De la Dumnezeu spre om, de la om prin oameni şi în Hristos înapoi la Dumnezeu. În felul acesta circulaţia darului nu se încheie niciodată şi arată necesitatea liturgică a creştinului ce vrea să se înscrie într-un timp liturgic.

Relaţia noastră de comunicare în comuniune începe din scaunul de spovedanie, din acea relaţie duhovnic – ucenic în care fiecare sporeşte în duh prin rugăciune şi jertfa Cuvântului. De aici începe adevărata comunicare ce se împlineşte în comuniune. Mărturisirea ucenicului nu trebuie să se oprească la păcatul în sine ci la multitudinea fenomenelor care l-au determinat. Preotul este chemat să-1 ajute pe ucenic să se privească pe el însuşi nu în comparaţie cu ceilalţi ci având în inimă şi suflet chipul lui Hristos şi a jertfei Sale. Realizarea acestei comunicări la nivelul Tainei Spovedaniei este premisa comunicării în Biserică. Preotul în calitatea sa de pedagog este dator să-i adune pe credincioşi în unitatea Bisericii şi să le imprime un ritm liturgic prin redescoperirea în duh a sărbătorii. Din păcate tocmai această relaţie duhovnic – ucenic suferă la nivelul comunicării din lipsa ei de înţelegere şi practicare. Nu am nevoie de duhovnic doar în Postul Mare ci în fiecare clipă a anului. Duhovnicul îmi este mai întâi părinte, frate, învăţător, prieten şi când le împlineşte pe toate acestea îmi devine şi duhovnic. Dar pentru a câştiga această încredere e nevoie de timp şi rugăciune de ambele părţi ( vezi Rafael Noica „Celălalt Noica”).

Cred că atunci când omul va reuşi să comunice real în relaţia duhovnic – ucenic o importantă parte a comuniunii Bisericii va fi realizată nu doar ipotetic. Omul devine atunci mai conştient de rostul său în lume, devine responsabil, şi prima lui formă de manifestare este comunicarea în virtutea unei anumite comuniuni ontologice de iubire, în care se înscrie şi mesajul hristic: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (loan 13, 35).

Taina acestei iubiri este însăşi Biserica ce se exprimă în comuniune prin comunicarea în Duhul Sfintelor Taine a preotului cu credincioşii. Când vom înţelege deplin necesitatea acestei comunicări duhul Bisericii se va împlini prin comuniunea noastră.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>