Episcopul şi nebuna
Fericita Pelaghia era nebună pentru Hristos, adică era o femeie care, în locul ascezei duhovniceşti, alesese acest tip de mucenicie, prefăcându-se necugetată şi nebună. Mulţi L-au slăvit pe Dumnezeu în acest chip.
Înainte de a începe această mucenicie de bunăvoie, Pelaghia a luat binecuvântare de la Sfântul Serafim din Sarov. Stareţul i-a dăruit nişte metanii, luându-şi rămas bun de la ea cu o adâncă plecăciune.
Nebuniile ei şi scandalurile pe care le provoca tulburaseră toată obştea. Nemulţumit, soţul ei o alungă. Până şi mama ei, la un moment dat, nu mai vru să ştie de ea. Odată, după ce l-a înspăimântat pe-un paracliser, silindu-l să tragă clopotul a primejdie, au prins-o şi-au biciuit-o.
Însă, deodată cu dispreţul pe care şi l-a atras asupră-şi, au început să se vădeasă şi darurile Sfântului Duh de care se învrednicise această femeie, nebună pentru Hristos. Toată lumea, de peste tot, venea să-i ceară sfatul. Treptat, deveni foarte vestită datorită darului străvederii.
În vremea aceea adormise în Domnul Sfântul Serafim din Sarov, stareţă a mănăstirii de maici din Diveevo fiind pe atunci maica Elisabeta Usakova, o călugăriţă fără seamăn. În acele vremuri, cum spuneam, un călugăr viclean, invidiind slava sfântului, a vrut să-i strice lucrarea, punând în locul stareţei aceleia pe o alta, ce era unealta lui. Prin urmare, l-a convins pe episcopul Nectarie să o îndepărteze pe stareţa Elisabeta, în ciuda voinţei potrivnice a celor patru sute de maici ce vieţuiau în acea mănăstire.
Episcopul Nectarie a venit la Diveevo. Înainte de a-şi începe lucrarea distrugătoare, a vrut să se ducă la Pelaghia, nebuna pentru Hristos, care pe atunci vieţuia şi ea în mănăstirea sfântului.
Intrând în chilia Pelaghiei, a găsit-o şezând nemişcată pe un scăunel. Luând şi el unul, s-a aşezat lângă ea şi-a întrebat-o:
– Roaba lui Dumnezeu, ce trebuie să fac? Atunci Pelaghia, privindu-l cu asprime, îi răspunse:
– Prea sfinţite, zadarnic te osteneşti.
– Ce să fac? Nu ştiu ce să fac, îi spuse iar episcopul.
Deodată Fericita Pelaghia s-a ridicat de pe scăunel şi a-nceput să bată aerul cu braţele, de parcă ar fi vrut să alunge nişte vrăjmaşi nevăzuţi ce se apropiau de ea.
Atunci episcopul a ieşit val-vârtej din chilia ei, cuprins de frică.
A doua zi, după ce şi-a desăvârşit ticăloasa treabă, a văzut-o pe cuvioasa Pelaghia jucându-se ca un prunc, rostogolind în drum ouă de Paşti. Atunci se dădu jos din trăsura în care se afla şi, apropiindu-se de ea, îi spuse:
– Roaba lui Dumnezeu, ia aici un mic dar, îi spuse, întinzându-i mâna.
Ea însă şi-a întors faţa în altă parte. Iar el, în loc să plece, s-a apropiat din nou de ea, încercând să-i dea darul.
Atunci Pelaghia s-a năpustit asupra lui, trăgându-i o palmă zdravănă şi certându-l aspru, pentru nedreptatea pe care o făcuse.
Episcopul n-a spus nimic, dându-şi seama de înţelesul pedepsei primite. Totuşi, cu multă dibăcie, a încercat „să o cuminţească”, întorcând şi celălalt obraz, după care îi zise:
– După cum spune şi Evanghelia, loveşte şi acest obraz!
– Ţie îţi ajunge unul, îi răspunse Fericita Pelaghia, continuând să se joace cu ouăle de Paşti.
Cei de faţă, îndată ce şi-au mai venit în fire, după această neobişnuită întâmplare, s-au năpustit asupra ei, spunându-i:
– Ce faci? Te-ai gândit bine înainte să faci ce-ai făcut? Acum vei fi pedepsită! Te vor băga la închisoare! Te vor închide într-un balamuc!
– N-am fost şi nici nu voi fi dusă vreodată la balamuc, le răspunse liniştită Pelaghia, nebuna pentru Hristos.
Într-adevăr, această întâmplare uluitoare n-a avut nici un fel de urmare. Dimpotrivă, episcopul de Nijni-Novgorod, Nectarie, a trimis daruri şi binecuvântări, cerând totodată Cuvioasei Pelaghia să se roage pentru el.
(Sfântul Serafim din Sarov)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006