Despre temeinicia Sfintei Euharistii

11:00 am Stelian Gombos                                                     

Despre temeinicia Sfintei Euharistii

Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, în a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină e nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Hristos, Dumnezeu-om. Acest temei stă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevaărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Hristos ca persoană şi viaţă.

„Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) constituie baza şi noua bucurie a Bisericii El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne spune faptele apostolilor în capitolul 2,42. De atunci în stare permanetă de ascultare ea, Biserica, ca trup a lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, e fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina de Taină: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel…) Aici, în adunarea (sinaxa) ci liturgică, se găseşte isvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţilor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53)

Deci, Adevărul este viaţă, fiinţă şi după aceea expunere teoretică, epistenologie. Pentru Sf. Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa cu fiinţa, el depăşeşte neajunul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.

Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6)

Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, trăire, ucenicul său Sfântul Ignatie Teoforul ( sec. I bărbat catolic) îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Hristos este Adevărul nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că el este viaţa  şi mulţimea fiinţelor îşi găseşte semnificaţia nesticăciosă întru Hristos, care recapitulează (anakefaleosis) în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.

Sfântul Ignatie numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta Euharistie.

De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.

Când  afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, iar în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi ţi prin cuvintele sale încorporate în Scriptură sau ăn Tradiţie, de nu totul e verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac.

O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Hristos. E dată în Biserică din ziu cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Hristos, el realizează actul unirii şi participării omului la Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Hristos şi realizează în acelaşi timp existenţa Sa personală ca trup sau ca comunitate. Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la cincizecime se poate urmări biblic acestă relaţie existenţială, peronală între Hristos şi Sfântul Duh. Baza relaţiei de trimitere în lume, în Biserică e fundamentală pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi.

Atât de mare este taina lui Hristos încât el nu redefineşte separat prin el însuşi ci este partea integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul.

Adevărul lui Hristos şi a Sfântului Duh sunt identice şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17…). Ei diferă numai după modul în care lucreză. Evenimentul cincizecimii la Faptele Apostolilor 2, arată acel lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Hristos vine în planul existenţei noastre isorice nu abstract cum cred sectarii vorbind toretic cuvintele scripturii într-o manieră individualistă, ci şi prin comunitate.

Duhul Sfânt este ca dătător de putere, de viaţă ne face fiinţa să devină relaţională, pentru că El este în acelaşi timp“comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne naştem în Hristos în taina Sfântului Botez şi ne încorporăm în trupul lui istoric al lui Hristos care este Biserica aşa cum însăşi naşterea lui Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi prin urmare, de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment de Cincizecime. Sfânta Liturghie îl reveleză pe Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, dar ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii ei şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală ruptă de biserică ca comuniune cu Hristos în Duh Sfânt. O asemenea formă de religie e naturism religios.

Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice condiţionată de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria înceteză de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut în prezent în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi numai pe calea delegării: Hristos-Apostoli-Episcopi în desfăşurare liniară, el vine ca eveniment al Cincizecimii, adică ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent hrismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente evenimente harismatice evenimente, realităţi ale Cincizecimii.

De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce priveşte mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul original al lui Hristos, adevărul, de distorsiuniile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Hristos şi prin urmare viaţa ca prezenţă a lui Hristos în Biserică.  

Stelian Gomboş.

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>