BOALA INCURABILĂ – ASPECTE DE ASISTENŢĂ SPIRITUALĂ

8:08 am Articole, Cristian Muntean                                                     

BOALA INCURABILĂ – ASPECTE DE ASISTENŢĂ SPIRITUALĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 3/2004

Necesitatea rândurilor de faţă s-a născut în urma participării la seminarul „Comunitatea şi membrii ei vulnerabili”, organizată în cadrul programului Ricop „Servicii socio-medicale la domiciliul pacienţilor cu cancer, în stadiu avansat”.

Este foarte greu să aduci în discuţie aspectele de asistenţă spirituală în ceea ce priveşte boala incurabilă, pentru că „fenomenul” este în fază de pionierat, atât în rândul bolnavilor, cât şi al celor ce împlinesc asistenţa spirituală.

Chiar dacă definiţia dată bolii de părintele Arsenie Boca nu are darul să încurajeze (Boala este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o ignorare a Lui), ea cuprinde o realitate cutremurătoare pentru omul contemporan obişnuit să i se vândă fericire împachetată în staniol.

Boala impune omului un stil nou de viaţă, nedorit şi privat de anumite posibilităţi ce-i lăsau senzaţia libertăţii.

Conştientizarea păcatelor nu este prima opţiune a bolnavului pentru că, în general, el este nepregătit duhovniceşte. Natura omului contemporan este secularizată. Nevoia de duhovnicesc apare foarte rar, când încercările îl copleşesc. Dumnezeu devine ultima şansă de care se agaţă cu disperarea înecatului, aşteptând să se întâmple o minune.

Şi cât de greu e să recunoaştem că vina de a-L fi izgonit pe Hristos din noi o avem noi înşine!

Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu, ca providenţă divină. Dacă până şi perii capului nostru sunt număraţi, înseamnă că lucrarea proniei divine faţă de lume e un act creator cu fiecare fiinţă în parte, care se bucură de unicitate absolută faţă de celelalte persoane.

Izgonirea lui Dumnezeu din „duhul nostru” este o problemă personală, a fiecăruia, dar restabilirea prezenţei lui Dumnezeu în noi înşine devine o problemă comunitară, în măsura în care „personalul” comunică la nivelul „comunitarului”.

Din acest punct îşi face loc asistenţa spirituală ca model de regăsire hristică a dimensiunii duhovniceşti capabile să conştientizeze în om posibilitatea accederii în împărăţia lui Dumnezeu.

Creat de Dumnezeu, omul se luptă între nevoile fizice şi spirituale. Boala, care atentează la viaţa fizică a omului, dă sentimentul perenităţii noastre, arătându-ne că suntem propriii noştri musafiri. Boala distruge ordinea naturală a organismului, care ţine de echilibrul divin, iar bolnavul simte nevoia unei apropieri mai concrete de Dumnezeu, de la care aşteaptă alinarea încercărilor.

Sfântul Ioan Scărarul spune frumos: „Cine plânge mereu după Dumnezeu, acela prăznuieşte în flecare zi duhovniceşte, dar cel ce prăznuieşte mereu cu trupul (mănâncă, bea), pe acela îl aşteaptă plânsul veşnic”.

Omul contemporan a pierdut dimensiunea duhovniciei sale, mai mult sau mai puţin liturgice, şi nu înţelege sensul acestui plâns duhovnicesc după Dumnezeu. Se mulţumeşte cu o stereotipie educaţională ce-L ţine pe Dumnezeu în cărţile de religie sau icoanele agăţate prin colţurile caselor, fără a înţelege că nevoia de Dumnezeu implică o jertfă cât de mică şi neînsemnată din partea noastră.

Cât de frumos spune înţelepciunea Patericului: „Necazurile vin pentru că ne semenţim când Dumnezeu ne miluieşte”. De aceea se spune că smerenia iartă toate păcatele şi trece peste toate cursele vrăjmaşului.

Creaţia întreagă este destinată să ajungă la transfiguare prin Biserică în împărăţia lui Dumnezeu. De acest adevăr trebuie să fie convins omul pentru ca întreaga sa trudă pământească să nu rămână zadarnică.

Biserica este în lume prin întemeierea, misiunea şi scopul ei. „În lume” înseamnă o solidaritate indisolubilă şi desăvârşită cu ea. O solidaritate nu numai etică şi socială, ci una fiinţială şi organică.

Sub aceste auspicii putem încadra nevoia de asistenţă spirituală la bolnavii incurabili.

Vorbim aici de o categorie aparte, chiar dacă în această „incurabilitate bolnăvicioasă” ne aflăm aproape fiecare dintre cei ce ne considerăm sănătoşi.

Viziunea ortodoxă asupra raportului dintre Biserică şi lume, pleacă de la această dialectică: lumea este darul iubirii lui Dumnezeu, pe care El ne-o dă în chipul unei comuniuni restabilite în Biserică şi prin Biserică. Lumea este omenirea căzută, care prin convertire personală şi conlucrarea cu hanii Iui Dumnezeu, trebuie să ajungă de la antropocentrism la teocentrism.

Lumea este chemată prin Biserică din îndepărtarea şi înstrăinarea ei de Dumnezeu, din însingurarea şi independenţa ei falsă, ca să meargă spre scopul ei final, spre comuniunea de viaţă şi iubire cu Dumnezeu – Sfânta Treime şi să realizeze această comuniune între oameni aici şi acum.

Asistenţa spirituală are în vedere raportarea omului faţă de latura sa spirituală. Nu dogma contează, ci disponibilitatea sufletului spre Dumnezeu. Măsura în care această disponibilitate există, este măsura cu care bolnavul se vindecă în lupta sa cu boala şi implicit cu stările ei.

Grija faţă de bolnav nu este doar una profesională, ci are la bază conştiinţa apartenenţei egale la împărăţia Veşnică, pe care o dobândim prin modul în care ne raportăm la triada comunicare – coniuniune – euharistie.

Asistenţa spirituală trebuie să conştientizeze bolnavul de importanţa luptei pentru dobândirea împărăţiei şi să angajeze omul în asemănarea cu samarineanul milostiv.

Există o admirabilă interpretare a acestui episod biblic făcută de părintele Arsenie Boca, interpretare care merită relatată succint, tocmai din nevoia acută de modele.

Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând neputincioase Legea şi Preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv, om de alt neam, omul fără de păcat, Iisus care L-a luat pe cel rănit şi 1-a pus pe dobitocul său. Ceea cei ascuns înseamnă întruparea lui Dumnezeu în firea omului; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.

Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă – Legea, povăţuitoare la pocăinţă aspră ca vinul pe rană şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.

Pilda Samarineanului milostiv este revelaţia misiunii viitoare a Bisericii şi angajarea omului în asemănarea cu Samarineanul.

Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale o are Biserica, până la a doua venire a Samarineanului, când i se va răsplăti osteneala. Iată adevărata împlinire a legii în iubire. De aici putem înţelege nevoia asistenţei spirituale pentru cei aflaţi în suferinţă.

A venit un străin, spunea părintele Arsenie, i s-a apropiat de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei), le-a uns cu untdelemn (celelalte taine), i-a luat firea sa în spate (întâmpinarea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu omul, 1-a dat în grija Bisericii. Dar a doua zi după înviere, pecetluind cu aceasta unul din cei doi bani de cheltuială, Noul Testament a dat Bisericii grija de om, precum şi cele două testamente: Legea şi Harul.

Iată în câteva cuvinte şi rostul asistenţei spirituale.

Accentul nu cade pe boală, ci pe tămăduirea în Hristos prin asumarea necondiţionată a jertfei, prin purtarea crucii având drept model pe Hristos.

Trupul trăieşte dacă este locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă este locuit de Dumnezeu. Asistentul spiritual urcă treaptă cu treaptă, împreună cu bolnavul, de la trup spre suflet cu ajutorul lui Dumnezeu. Drumul nu este lipsit de privaţiuni, de neîncredere, de îndoială, de lehamite, dar stăruinţa de a ajunge la capătul drumului, dacă este dublată de străduinţă, are efecte binefăcătoare. La tentaţia bolnavului de abandonare a luptei, asistentul spiritual îi răspunde cu toată puterea sa de convingere că e nevoie să meargă mai departe.

Un rol important în acest demers îl are preotul duhovnic, despre care omul contemporan vorbeşte atât de puţin, dar care are marea misiune de a găsi sensul duhovnicesc al bolii şi scopul pentru care o îngăduie Dumnezeu.

Un loc privilegiat între celelalte rugăciuni, taine sau ierurgii, îl are Taina Sfântului Maslu, despre care s-a scris atât de mult, dar, din păcate, se ştiu atât de puţine lucruri printre credincioşi.

Am găsit în cadrul Cărţilor necanonice sapienţiale ale Vechiului Testament, mai precis în Cartea Înţepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, un text care aminteşte de o practică asemănătoare Maslului încă din vremea vechilor evrei:

„Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala, păzeşte-ţi mâinile curate şi de tot păcatul curăţeşte-ţi inima. Adu jertfă de tămâie binecuvântătoare şi, drept jertfă de pomenire, făinuţă de grâu şi prinoase mărinimoase, după puterea ta. Apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut şi nu-l îndepărta, fiindcă ai nevoie de el. Sunt împrejurări când izbânda se află în mâinile lui, ca prin el. Acesta să-fi dea uşurare şi vindecare, ca să scapi cu viaţă. Cel ce păcătuieşte împotriva celui ce l-a făcut, acele să cadă în mâinile doctorului”

Textul ebraic e mult mai elocvent în „La Bible de Ierusalim”, „Cel ce face pe viteazul în faţa doctorului / acela păcătuieşte în faţa Ziditorului său”.

Putem observa în textul citat că recomandarea ce se face bolnavului ţine atât de rugăciunea către Dumnezeu, cât şi de ascultarea doctorului. Nu se poate face rugăciune fără ascultare şi nici ascultarea nu e completă fără rugăciune. Rugăciunea ţine în primul rând de „îndepărtarea greşelii”, care nu se poate face decât într-o inimă curată „de tot păcatul”, ce nu poate fi străină de spovedanie.

Bolnavul credincios e chinuit de gândul că boala lui e urmarea păcatelor pe care nu le-a mărturisit. Taina Sfântului Maslu arată că Dumnezeu îşi manifestă mila lui în special faţă de cei suferinzi, care-şi pun nădejdea în ajutorul şi mila Domnului. În rugăciunile ce se citesc aici, preoţii şi credincioşii cer împreună tămăduirea trupului, iertarea şi curăţirea sufletului de păcate. Sălăşluirea Duhului, spunea părintele Stăniloae, are mai ales scopul curăţirii de păcate, al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie curată a lui Dumnezeu.

Spovedania, anterioară Maslului, a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească prin conlucrarea cu harul redobândit slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului.

Cerându-se în rugăciunile Maslului tămăduirea trupului, iertarea şi curăţirea sufletului de păcate, se are în vedere însănătoşirea trupească şi sufletească a bolnavului, pentru ca el să poată trăi o viaţă curată, închinată slujirii lui Dumnezeu.

Aceasta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte, ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru sănătate şi curăţie.

De fapt, spune părintele Stăniloae, nu material şi nici celelalte forme văzute constituie Taina, ci întâlnirea în credinţă a celor două persoane (preot şi credincios) în ambianţa Bisericii plină de Sfântul Duh, unde mărturisesc prin cuvinte această credinţă a celui de săvârşeşte şi a celui ce primeşte Taina.

Sfintele Taine ne descoperă însemnătatea trupului omenesc şi importanţa lui de „vas ales” plin de bogăţiile adâncimilor dumnezeieşti. Ele vin să ne convingă de puternica legătură dintre trup şi suflet, ce trăiesc la nivelul umanului deopotrivă teandric şi perihoretic.

A sfinţi trupul înseamnă a sfinţi şi sufletul pentru că orice gest al trupului are repercursiuni asupra vieţii sufleteşti. Hristos atinge prin lucrarea Lui trupul nostru, iar aceste atingeri se adâncesc în sufletul nostru, comunicând puterea lui Dumnezeu.

Astfel Domnul reactulizează opera Sa de mântuire cu fiecare din noi, cei ce participăm la această acţiune transfiguratoare şi desăvârşitoare.

Asistenţa spirituală pentru bolnavii incurabili trebuie să aibă în vedere aceste modeste premise, dacă doreşte ca scopul său să atingă o finalitate concretă în redobândirea unui trup şi suflet sănătos, capabil să jertfească pentru Hristos timpul mântuirii.

3 Raspunsuri

  1. Cauza si Rostul Bolii (1) « VORBE INTELEPTE Says:

    […] Boala incurabila. Aspecte de asistenta spirituala (articol de pe blogul Editurii Agnos) […]

  2. Cauza si Rostul Bolii (2) « VORBE INTELEPTE Says:

    […] Boala incurabila. Aspecte de asistenta spirituala (articol de pe blogul Editurii Agnos) […]

  3. Cauza si Rostul Bolii (3) « VORBE INTELEPTE Says:

    […] Boala incurabila. Aspecte de asistenta spirituala (articol de pe blogul Editurii Agnos) […]

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>