Recenzie: „Andrei, Apostolul lupilor” – Dumitru Manolache

Stelian Gombos Fara comentarii

Recenzie: „Andrei, Apostolul lupilor” – Dumitru Manolache, Editura Dacica, Bucureşti, 2008, 495 de pagini.

 

Lucrarea de faţă, elaborată cu multă competenţă şi acrivie de către ziaristul şi publicistul creştin Dumitru Manolache – cel care se îngrijeşte de una din paginile de spiritualitate a cotidianului Patriarhiei Române „Lumina”, constituie un demers mai vechi a domniei sale, deoarece această carte face parte din cea de a doua ediţie, revizuită şi îmbunătăţită şi este rodul unei investigaţii jurnalistice de peste 15 ani, sprijinită din plin de către Biserica Ortodoxă Română. O investigaţie concretizată şi fructificată într-un volum de aproape 500 de pagini, ce îşi propune să aducă dovezi substanţiale pentru o afirmaţie pe care o lansează într-un mod cât se poate de tranşant. Şi lucrul acesta îl observăm şi din Cuvântul la a doua ediţie semnat de către Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol – Constanţa, care susţine că: „Apostolul Andrei este important pentru că, mai întâi, ne-a creştinat. Este o mare cinste pentru noi. Din peştera lui de la Ion Corvin a plecat creştinismul la noi. Este o cinste pentru neamul nostru românesc, atât de bârfit şi de călcat în picioare. Noi am luptat să ne ţinem pământul. N-am fost niciodată în avangardă, ci numai în avanpost. Cine-şi dă viaţa pentru marele Adevăr este asemenea îndumnezeirii. Pentru strămoşii noştri a fost suficientă prezenţa Sfântului Andrei. El nu a venit „să spună”, pentru că nu trăim cu inventări în credinţă. Deja credinţa era. Hristos venise. Apostolul Andrei nu a venit să ne spună noutăţi, ci ceea ce a spus Mântuitorul: Eu sunt Cel ce sunt: Calea, Adevărul şi Viaţa! Nu-i nimic altceva. Eu sunt mulţumit cu cât ne-a lăsat Sfântul Andrei. De ce ne-am mai teme de moarte dacă ne-am pregătit de Înviere? Peştera, Dobrogea şi Sfântul Andrei ne aşteaptă de două mii de ani…”

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 29-11-2010 – “Avva Pamvo si diavoli”

Povestea zilei Fara comentarii

Se spunea despre avva Pamvo, că niciodată nu i-a zâmbit faţa. Într-o zi, dorind demonii să-l facă să râdă, au legat o pană de un lemn şi o cărau, făcând gălăgie şi zicând: alli, alli! Văzându-i, avva Pamvo râse. Atunci demonii începură să dănţuiască:
– Ha, ha! Pamvo a râs!
– N-am râs, am luat în râs neputinţa voastră, că atâţia căraţi o pană.

Pateric

Betleemul sufletelor noastre.

Cristian Muntean 1 Comentariu

Betleemul sufletelor noastre.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 12/1996

Pentru oricare dintre noi, Bethleemul reprezintă centralitatea unui spaţiu ce ne aduce mereu bucuria inefabilă a Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Pentru creştinul care trăieşte viaţa liturgică a Bisericii şi dimensiunea spirituală a existenţei sale, Bethleemul primeşte, paradoxal, un loc de smerenie şi măreţie, în egală măsură, corelat de fapt cu însuşi paradoxul Ţării Sfinte, care trăieşte o adevărată antiteză existenţială.

Mulţi pelerini păşesc an de an aici, încercând să dezlege, prin experienţă personală, misterul Naşterii mai presus de fire. Biserica Naşterii din Bethleem te primeşte într-o grandoare austeră, ca mai toate construcţiile creştine ale Ţării Sfinte. Biserica, în formă de navă, aminteşte de primele veacuri creştine, fiind refăcută de Iustinian în perioada domniei sale, Se pot vedea şi azi o parte din mozaicurile pardoselii sfintei biserici, ce adăposteşte, sub altar, peştera Naşterii, ce are la rândul ei două altare. Deasupra sfintei peşteri, pelerini din toată lumea se închină cu evlavie la altarul sfintei biserici, a cărei catapeteasmă a fost dăruită, împreună cu steaua de argint de pe locul Naşterii, de către domnitorul român Şerban Cantacuzino.

Coborând printr-o uşă laterală spre sfânta peşteră, te cuprinde o emoţie inexplicabilă şi o tensiune sfânta, iar lacrimile-ţi curg în voie, spălând taina păcatelor. Măreţia bisericii care te speria se transformă acum în teama sfântă a smereniei locului şi a nevredniciei tale de a te închina la locul Naşterii. în urechi îţi răzbat cuvintele divine: „Descalţă încălţămintea ta, că locul pe care calci este sfânt”. Această coborâre şi urcare din peştera dătătoare de viaţă te face să te gândeşti la întreita afundare în apa botezului, prin care te naşti om nou, în duhul lui Hristos, devii purtător de Hristos în marea misiune a urmării Lui prin credinţă lucrătoare în iubire.

Ce înseamnă pentru noi Bethleemul? Nu doar dimensiunea unui spaţiu ci o descoperire a „ieslei” noastre sufleteşti, a esenţei noastre spirituale, care trebuie să aibă ca punct de plecare iubirea aproapelui şi să poată ajunge la virtutea iubirii vrăşmaşului.

Citeste mai departe…

Povestea zilei, 26-11-2010 – “Avva Pamvo s-a umplut de lacrimi”

Povestea zilei Fara comentarii

Cel intru fericita pomenire, Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, l-a rugat pe avva Pamvo sa se pogoare din pustie la Alexandria.
Deci pogorandu-se si vazand acolo o femeie usuratica, s-a umplut de lacrimi. Iar cei ce erau impreuna, intrebandu-l pentru ce a lacrimat, a zis: doua pricini m-au pornit: una, pierzarea aceleia, iar alta, ca nu am acest fel de silinta spre a placea lui Dumnezeu, cat are aceasta sa placa oamenilor scarnavi.

Pateric

Povestea zilei, 25-11-2010 – “Avva Pimen despre impietrirea inimii”

Povestea zilei Fara comentarii

Spunea avva Ioan, care a fost trimis in surghiun de imparatul Marcian: ne-am dus odata din Siria la avva Pimen si voiam sa-l intrebam pentru impietrirea inimii. Iar batranul nu stia elineste, nici talmaci nu am gasit; si vazandu-ne pe noi batranul suparati, a inceput a grai in limba elineasca, zicand: firea apei este moale, iar a pietrei vartoasa, iar ulciorul deasupra pietrei fiind atarnat, picand cate putina apa, gaureste piatra. Asa si cuvantul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastra vartoasa; dar auzind omul de mai multe ori cuvantul lui Dumnezeu, i se deschide inima lui spre a se teme de Dumnezeu.

Pateric

Povestea zilei, 24-11-2010 – “Avva Pimen si nerautatea fratelui”

Povestea zilei Fara comentarii

Se spunea despre avva Pimen, ca sedea in Schit cu doi frati ai lui si cel mai mic ii necajea. Si a zis celuilat frate:
– Ne slabanogeste pe noi acest mai mic, scoala-te sa mergem de aici!
Si iesind, l-au lasat. Deci daca a vazut ca au zabovit, i-au vazut pe dansii departe fiind si a inceput a alerga pe urma lor, strigand. Zis-a avva Pimen:
– Sa-l asteptam pe fratele, ca se osteneste.
Deci, dupa ce a venit la dansii, a facut metanie, zicand:
– Unde va duceti si ma lasati pe mine singur?
I-a zis lui batranul:
– Fiindca ne nacajesti, pentru aceata ne ducem.
– Bine, bine! Unde voiti, sa mergem impreuna.
Si vazand batranul nerautatea lui, a zis fratelui sau:
– Sa ne intoarcem inapoi, frate, ca nu de voia lui facem acestea, ci diavolul este cel ce face!
Si intorcandu-se au venit la locul lor.

Pateric

Programul conferinţelor Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula – 2010

Anunturi, Conferinte, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

Programul conferinţelor Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

(Facultatea de Teologie Andrei Şaguna, Sibiu)

din Postul Naşterii Domnului 2010

Marţi, 23 noiembrie

IAŞI, Aula Universităţii Al. I. Cuza, B-dul Carol I, nr. 11, ora 18:00

Miercuri, 24 noiembrie

SUCEAVA, Sala de festivităţi a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, str. Vasile Bumbac, nr. 14, ora 18:00

Joi, 02 decembrie

TG. MUREŞ, Parohia Sf. Ana, Centrul Cultural Catehetic „Sf. Chiril al Ierusalimului”, str. Pandurilor, nr. 69, ora 18:00

Vom reveni cu detalii despre celelalte conferinţe la momentul în care vom avea definitivate toate datele.

Povestea zilei, 23-11-2010 – “Avva Pimen despre gandul impotriva fratelui”

Povestea zilei Fara comentarii

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:
– Dacă un frate îmi datorează câţiva bani, ce zici, să-l întreb?
– Întreabă-l o dată.
– Ce să fac, că nu îmi biruiesc gândul?
– Lasă-ţi gândul să strige, însă pe fratele tău nu-l necăji.

Pateric

Povestea zilei, 22-11-2010 – “Avva Pimen despre iertare”

Povestea zilei Fara comentarii

L-a întrebat avva Vitimie pe avva Pimen:
– Dacă cineva are necaz pe mine şi-mi cer iertare, iar el nu se înduplecă, ce să fac?
– Mai ia cu tine doi fraţi şi cere-i iertăciune. Şi dacă nu se înduplecă, ia încă cinci. Şi dacă nici lor nu li se încrede, ia preotul. Şi dacă nici aşa nu se înduplecă, roagă-te mai departe netulburat lui Dumnezeu, ca El însuşi să-l încredinţeze, şi nu te îngrijora.

Pateric

CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ

Cristian Muntean 1 Comentariu

CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr 3/2003

 

În societatea secularistă pe care o „traversăm” sentimentul credinţei îmbracă forme de-a dreptul curioase nu doar pentru cei ce nu se simt angajaţi în dimensiunea propriei Biserici ci şi pentru cei ce mărturisesc prin propria prezenţă apartenenţa la o comunitate eclesiologică.

Ar fi destul să amintim de puzderia „credinţelor” neoprotestante ca să înţelegem cât de diversificată este credinţa în perceperea dumnezeirii.

Dar pentru omul modern acest lucru nu prezintă importanţă. Credinţa a ajuns şi ea să fie o „marcă înregistrată” in economia de piaţă, fiind înţeleasă, de multe ori. într-un sens negustoresc de „ce mi se oferă?” Angajarea în credinţă a rămas rostul unei tocmeli cu cele sfinte cu scopul de a dobândi ceva imediat. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre „fruntaşii noştri” o folosesc ca imagine electorală ca să pară în faţa alegătorilor oameni cu frica lui Dumnezeu.

De ce e importantă credinţa? Pentru că e condiţia esenţială în mântuire, este calea prin care noi primim harul divin oferit prin Hristos pentru a conlucra împreună cu el la mântuirea personală. În definitiv credinţa nu e o teorie teologică despre atotputernicia lui Dumnezeu, ci convingerea lăuntrică că Dumnezeu îi va împlini rugăciunea celui ce cere. Ea e puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată, iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (II Corinteni 6.10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă.

Credinţa in Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri.

S-ar pune întrebarea dacă societatea în care trăim mai are dispreţ faţă de „plăcerile vieţii”. Dacă mai are îndrăzneala de a se simţi sănătoasă şi responsabilă faţă de toate anomaliile pe care le întâlnim. la tot pasul. Cred că avem nevoie de o revitalizare a credinţei. Să nu ne mulţumim că avem bisericile pline. Să fim. conştienţi că nici cei de lângă noi nu se raportează corect la credinţă. Ea nu contrazice cunoaşterea ci o îmbogăţeşte şi o depăşeşte.

Omul modern este pătruns de grijile vieţii. Era informaţională i-a comprimat propriul timp de gândire atentând la disponibilitatea sufletului spre propria asceză.

Grija zilei de mâine e o grijă presantă. Dumnezeu ne sfătuieşte să trăim pirn credinţă. Când israelienii erau conduşi de Dumnezeu prin pustie nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine – „mana” se strica, iar pâinea cea de toate zilele o cereau pentru azi. Cât de frumoase sunt paginile Patericului. Părinţii Pustiului au trăit numai in condiţia credinţei, îndrăzneala lor a rămas remarcabilă! Ei au crezut cuvântul lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire.

Să nu uităm că aproape toate vindecările făcute de Mântuitorul Hristos au trebuit să treacă „proba credinţei”. Apostolul Pavel o defineşte ca încredinţare despre lucrurile nădăjduite şi adeverire a celor nevăzute (Evrei 11,1). Să ne aducem aminte de episodul cu femeia cu scurgere de sânge căreia Mântuitorul îi spune: „îndrăzneşte! Credinţa ta te-a mântuit!” Avem nevoie de îndrăzneală, de curaj responsabil. Sfinţii Părinţi definesc credinţa ca stare neîndoielnică a sufletului, neclătinat de nici o împotrivire. Credincios nu este cel ce socoteşte că Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede că va primi toate. Accentul cade pe vrednicia noastră de a primi darurile lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.

Îndrăzneala în credinţă e condiţionată de faptele noastre „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2.18). însuşi Mântuitorul a spus: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Viatei 7:21).

Voia Tatălui se împlineşte într-o credinţă responsabilă care depăşeşte limitele raţiunii. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei, pentru că ea stă dincolo de limitele omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, o îndrăzneală absolută.

De aceea cred că Hristos doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: Liniştea credinţei în Dumnezeu. Există în înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ideea că în jurul unui om liniştit se face linişte pe pământ din cauza „rădăcinilor” lui cereşti.

Să ne dorim aceste rădăcini cereşti pentru că, în definitiv, un creştin e atât cât crede.

« Precedenta