Pastorala Înaltpreasfinţitului Andrei, la Praznicul Naşterii Domnului 2010

„Cum boul peste El sufla,
Căldură ca să-I facă”

A N D R E I ,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi
Dreptmăritorilor creştini:
Har şi căldură duhovnicească de la Hristos,
Cel culcat în iesle şi încălzit de suflarea boului

Iubiţi credincioşi,

Din adânc de dalbe datini ne-a sosit sărbătoarea Crăciunului. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, atunci când Maica Domnului L-a născut pe Domnul Hristos, „L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7). Maica Domnului, dimpreună cu dreptul Iosif, când a venit ceasul întrupării Cuvântului, erau în călătorie la Betleem pentru a se înscrie în cetatea lor de obârşie, pentru că Cezarul August poruncise să se facă recensământ în tot Imperiul.

Toate hanurile oraşului fiind pline, obosiţii călători care veneau tocmai de la Nazaret s-au adăpostit într-o peşteră ce servea drept grajd animalelor. Acolo L-a născut pe Mântuitorul lumii şi L-a culcat în iesle, pe nutreţul vitelor. Era frig şi Pruncul Dumnezeiesc a fost încălzit de aburul boului.

Fie că suntem de la ţară, fie că suntem orăşeni, cu părinţi şi bunici la ţară, în noaptea sfântă de Crăciun avem sufletul inundat de duioasele amintiri care ni le transmite tradiţia creştină. În aceeaşi situaţie era şi George Coşbuc, locuitor al Bucureştilor, aducându-şi aminte de serile minunate de Crăciun din anii copilăriei, când în satul lui transilvănean, în jurul vetrei calde, măicuţa sa le relata minunea Naşterii.

Afară ningea liniştit, în casă ardea focul, dar copiii nu se îndurau să se culce când mama le povestea „cu glasul rar şi dulce”: „Cum S-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla / Căldură ca să-I facă”.(1)
Obişnuiţi cu o lume informatizată, cu automobile, cu calculatoare, cu laptopuri, cu case împodobite modern şi cu petreceri zgomotoase, riscăm să trecem pe planul doi ceea ce este mai important: mesajul fermecător al Naşterii, pe care ni-l transmit colindele şi tradiţiile de Crăciun.

Iar prin faptul că mediul rural ne devine tot mai străin, riscăm să nu surprindem lucruri esenţiale din atmosfera mirifică a Crăciunului. De pildă, cine se mai gândeşte la bietele animale care, în noaptea Crăciunului, I-au ţinut companie Domnului Hristos? Cine îşi mai aminteşte de turmele de oi din staulele de la Betleem, de asinul şi de boul care L-au încălzit cu aburul lor?
Erminia picturii bizantine, dându-le sfaturi zugravilor cum să picteze icoana Naşterii Domnului, zice lucrul următor: „peşteră şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenunchiată, punând în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-şi mâinile încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Preasfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi din afară de peşteră, oi şi păstori, unul zicând cu fluierul şi alţii uitându-se cu frică în sus; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează. Şi deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire»”.(2) Aceasta este ambianţa de taină sfântă a Crăciunului. În icoanele Naşterii Domnului oile au o blană strălucitoare, ducându-ne cu mintea la lumina cea necreată.

O Evanghelie apocrifă ne spune că în momentul în care Maica Domnului a aşezat Pruncul în iesle „un bou şi un asin I s-au închinat. Şi toate celelalte animale din jurul Său I se închinau fără încetare”.(3)

Colindele noastre româneşti, inspirate din propovăduirea Bisericii, prezintă gingăşia şi blândeţea boilor în contextul peregrinării Maicii Domnului: „La un grajd cu boi s-opreşte, / Şi acolo hodineşte. / Boii-s blânzi, la ea privesc, / Suflă şi o încălzesc. / – Bovilenilor, iubiţi! / Binecuvântaţi să fiţi, / De Dumnezeu şi de mine, / Şi de Pruncul care vine”.(4)

O altă variantă ne spune: „Şi când fu de către seară, / Într-o iesle s-aşezară, / În iesle caldă de boi, / Lângă stâna cea de oi. / Şi când Prunc Sfânt se năştea, / Boii veseli hodinea, / Maica Sfântă-i alduia: / – Fire-aţi voi, boi, alduiţi, / Căci bine mi-L încălziţi, / De mine, de Dumnezeu, / Şi de drag Fiuţul meu”.(5)

Oricât am fi de citadini, nu se poate să nu ne înduioşeze imaginaţia creatorilor noştri populari care plasau Naşterea Domnului în această atmosferă de gingăşie, de sărăcie şi de taină.

Iubiţi fraţi şi surori,

Nu numai la Naştere animalele I-au ţinut companie Domnului Iisus Hristos, ci şi mai târziu. Ne spune Sfântul Evanghelist Marcu că, după Botez, Domnul a fost mânat de Duhul în pustie „şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau” (Marcu 1,13). Atunci când se pregătea pentru marea operă de mântuire a omenirii, postind patruzeci de zile, Îi ţineau companie animalele şi îngerii.
Animalele au fost create de Dumnezeu cu o anumită sociabilitate.(6) Ele sunt în stare să-şi manifeste ataşamentul şi credincioşia faţă de stăpânul lor. Referitor la credincioşia câinelui, Vasile Militaru este atât de convingător: „Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc, de azi pe mâine, / Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine, / Şi, de câte ori mă vede prin ogradă sau în prag, / Câinele, cu-a lui privire, îmi arată-atâta drag, / Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte / Mai duios el n-ar fin-n stare să mi-o spună în cuvinte!”(7)

De fapt, cuvântul „animal” vine de la latinescul „anima”, adică suflet. Cultura iudeo-creştină afirmă că animalele au un suflet vegetativ, nutritiv, senzitiv, desigur nu un suflet raţional ca al omului.

Literatura pioasă ne relatează că atunci când, de temă ca Irod să nu-L omoare pe Prunc, Maria cu Iosif L-au luat ca să-L ducă în Egipt „Copilaşul Iisus mergea înaintea balaurilor şi le poruncea să nu facă rău nimănui. Dar Maria cu Iosif se temeau foarte tare ca nu cumva balaurii să-L lovească pe Iisus. Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi şi nu vă gândiţi că sunt un copilaş; Eu dintotdeauna am fost şi sunt un bărbat desăvârşit şi toate fiarele pădurii trebuie să se facă blânde înaintea Mea…». Leii mergeau împreună cu ei, cu boii, cu asinii şi cu celelalte animale de povară. Şi nu făceau rău nimănui, ci erau blânzi între oile şi berbecii pe care îi aduseseră tocmai din Iudeea”.(8) Ni se par ca de basm aceste povestiri, dar ele ne spun un mare adevăr: toate dobitoacele recunoşteau în Domnul Hristos pe Creatorul lor, şi-L ascultau.

Ne este foarte cunoscută afirmaţia Proorocului Isaia care-l pune pe omul neascultător în antiteză cu animalele: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1,3).
Omul sfânt este ascultat şi slujit şi el de către animalele cele mai fioroase pentru că ele văd în omul sfânt asemănarea cu Hristos. Aflăm din viaţa Sfântului Gherasim de la Iordan că acesta a tămăduit piciorul unui leu bolnav, iar leul i-a rămas credincios toată viaţa. Când a murit Sfântul, şi leul s-a culcat pe mormântul lui, şi a murit şi el.

Dreptmăritori creştini,

Am afirmat că animalele I-au ţinut companie Domnului Hristos atunci când El S-a născut în ieslea din Betleem. Şi nu numai atunci, ci şi mai târziu. Şi pe bună dreptate ne vom pune întrebarea dacă în iconomia mântuirii sunt prezente şi animalele?
Psalmistul David I se adresează lui Dumnezeu şi-I zice: „Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne” (Psalmul 35,6). Iar Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că „imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi şi să depindă de ea… Natura întreagă e destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia Cerurilor”.(9)

Pentru Părinţii Bisericii, comentatori minuţioşi ai Sfintei Scripturi, intrarea lui Hristos în istorie a făcut posibilă restabilirea ordinii şi armoniei edenice şi, prin urmare, mântuirea pentru cosmosul întreg. Iar, în ceea ce le priveşte pe bietele animale, s-ar putea pune o întrebare scolastică şi mecanicistă: au ele suflet?

Sfântul Antonie cel Mare spune că „deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile”.(10) Aşadar dobitoacele au „suflet”, însă n-au raţiune, conform afirmaţiei Sfântului Antonie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de trei puteri ale sufletului. Omul le are pe toate trei, pe când fiinţele neraţionale (animalele) le au doar pe două. Iată cuvântul Sfântului Maxim: „Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, iar alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale (animalele), pe lângă aceasta se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare”.(11)

Am trage, din această afirmaţie, concluzia că numai sufletul omului e nemuritor, având puterea raţională şi intelectuală. Dar aceasta nu înseamnă că Domnul Hristos, care a venit să restaureze toată zidirea, nu va restaura şi regnul animal care, conform celor spuse de Părintele Stăniloae, nu poate fi separat de persoana umană. Sfântul Pavel ne spune „că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,21).

Pentru ţăranul lui Ion Agârbiceanu întrebarea neliniştitoare era: „De ce să n-aibă suflet boii lui, buni, munciţi, şi care-l priveau cu atâta dragoste şi blândeţe; şi de ce să nu meargă şi ei în rai?”.

Iubiţi credincioşi,

Din peisajul duhovnicesc al Naşterii Domnului fac parte, aşadar: peştera cu ieslea; boul şi asinul; câmpul cu oile; păstorii şi magii; ceata cerească şi cântecul de slavă; iar în centru, Pruncul Dumnezeiesc cu Preasfânta lui Mamă. Din Pruncul Dumnezeiesc se revarsă har şi lumină peste tot acest areal, şi-l sfinţeşte.

Concluzia pe care o tragem este că faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu, oameni, animale şi lucruri, străluminată de har, trebuie să avem cinstirea cuvenită şi respect. Mai ales în anul acesta când am aniversat 1685 ani de la alcătuirea Crezului, Crez în care mărturisim că Dumnezeu e făcătorul „văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.

„Natura se dovedeşte, spune Părintele Stăniloae, ca un mijloc prin care omul creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile bune faţă de sine şi faţă de semeni, când este menţinută şi folosită conform cu ea însăşi; dar când omul o sterilizează, o otrăveşte şi abuzează de ea în proporţii uriaşe, el îşi împiedică creşterea spirituală, a sa şi a altora”.(12)

Începând cu lucrurile mici, păstrând curate drumurile şi apele, protejând pădurile, nechinuind animalele, dăm dovadă că aven respect faţă de creaţia lui Dumnezeu.

Dar atunci când împrăştiem gunoaie peste tot, atunci când nu protejăm natura, dăm dovadă de lipsă de educaţie şi, în acelaşi timp, n-avem cinstirea cuvenită faţă de creaţie.

Nădăjduind că atmosfera sfântă a Crăciunului ne va face mai sensibili şi mai buni cu semenii, cu animalele şi cu natura, vă urăm: „Sărbători fericite şi un an plin de realizări!”.
Cu sfântă dragoste întru Hristos,

† AN D R E I ,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Note:

(1) George Coşbuc, În seara de Crăciun, Antologie de poezie religioasă alcătuită de Prof. Zoe Duna, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 98
(2) Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Σοφία, Bucureşti, 2000, p. 101
(3) Andrei Pleşu, Evanghelii Apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 164
(4) Pamfil Bilţiu, „Sculaţi, sculaţi, boieri mari”, Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 247
(5) Conf. univ. dr. Ioan Bocşa, Colinde Româneşti, Fundaţia Culturală Terr Armonia, Cluj-Napoca, 2003, p. 503
(6) Georgios Mantzaridis, Morala Creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006
(7) Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Bucureşti, 1995, p. 16
(8) Andrei Pelşu, op. cit., pp. 166-167
(9) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Institutul Biblic, Bucureşti, 1978, p. 324
(10) Despre viaţa morală a oamenilor, 166, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 33
(11) Suta a treia a capetelor despre dragoste, 32, Filocalia 2, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 109
(12) Op. cit., p. 325