Betleemul sufletelor noastre.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 12/1996

Pentru oricare dintre noi, Bethleemul reprezintă centralitatea unui spaţiu ce ne aduce mereu bucuria inefabilă a Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Pentru creştinul care trăieşte viaţa liturgică a Bisericii şi dimensiunea spirituală a existenţei sale, Bethleemul primeşte, paradoxal, un loc de smerenie şi măreţie, în egală măsură, corelat de fapt cu însuşi paradoxul Ţării Sfinte, care trăieşte o adevărată antiteză existenţială.

Mulţi pelerini păşesc an de an aici, încercând să dezlege, prin experienţă personală, misterul Naşterii mai presus de fire. Biserica Naşterii din Bethleem te primeşte într-o grandoare austeră, ca mai toate construcţiile creştine ale Ţării Sfinte. Biserica, în formă de navă, aminteşte de primele veacuri creştine, fiind refăcută de Iustinian în perioada domniei sale, Se pot vedea şi azi o parte din mozaicurile pardoselii sfintei biserici, ce adăposteşte, sub altar, peştera Naşterii, ce are la rândul ei două altare. Deasupra sfintei peşteri, pelerini din toată lumea se închină cu evlavie la altarul sfintei biserici, a cărei catapeteasmă a fost dăruită, împreună cu steaua de argint de pe locul Naşterii, de către domnitorul român Şerban Cantacuzino.

Coborând printr-o uşă laterală spre sfânta peşteră, te cuprinde o emoţie inexplicabilă şi o tensiune sfânta, iar lacrimile-ţi curg în voie, spălând taina păcatelor. Măreţia bisericii care te speria se transformă acum în teama sfântă a smereniei locului şi a nevredniciei tale de a te închina la locul Naşterii. în urechi îţi răzbat cuvintele divine: „Descalţă încălţămintea ta, că locul pe care calci este sfânt”. Această coborâre şi urcare din peştera dătătoare de viaţă te face să te gândeşti la întreita afundare în apa botezului, prin care te naşti om nou, în duhul lui Hristos, devii purtător de Hristos în marea misiune a urmării Lui prin credinţă lucrătoare în iubire.

Ce înseamnă pentru noi Bethleemul? Nu doar dimensiunea unui spaţiu ci o descoperire a „ieslei” noastre sufleteşti, a esenţei noastre spirituale, care trebuie să aibă ca punct de plecare iubirea aproapelui şi să poată ajunge la virtutea iubirii vrăşmaşului.

Citeste mai departe…

CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr 3/2003

În societatea secularistă pe care o „traversăm” sentimentul credinţei îmbracă forme de-a dreptul curioase nu doar pentru cei ce nu se simt angajaţi în dimensiunea propriei Biserici ci şi pentru cei ce mărturisesc prin propria prezenţă apartenenţa la o comunitate eclesiologică.

Ar fi destul să amintim de puzderia „credinţelor” neoprotestante ca să înţelegem cât de diversificată este credinţa în perceperea dumnezeirii.

Dar pentru omul modern acest lucru nu prezintă importanţă. Credinţa a ajuns şi ea să fie o „marcă înregistrată” in economia de piaţă, fiind înţeleasă, de multe ori. într-un sens negustoresc de „ce mi se oferă?” Angajarea în credinţă a rămas rostul unei tocmeli cu cele sfinte cu scopul de a dobândi ceva imediat. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre „fruntaşii noştri” o folosesc ca imagine electorală ca să pară în faţa alegătorilor oameni cu frica lui Dumnezeu.

De ce e importantă credinţa? Pentru că e condiţia esenţială în mântuire, este calea prin care noi primim harul divin oferit prin Hristos pentru a conlucra împreună cu el la mântuirea personală. În definitiv credinţa nu e o teorie teologică despre atotputernicia lui Dumnezeu, ci convingerea lăuntrică că Dumnezeu îi va împlini rugăciunea celui ce cere. Ea e puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată, iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (II Corinteni 6.10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă.

Credinţa in Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri.

S-ar pune întrebarea dacă societatea în care trăim mai are dispreţ faţă de „plăcerile vieţii”. Dacă mai are îndrăzneala de a se simţi sănătoasă şi responsabilă faţă de toate anomaliile pe care le întâlnim. la tot pasul. Cred că avem nevoie de o revitalizare a credinţei. Să nu ne mulţumim că avem bisericile pline. Să fim. conştienţi că nici cei de lângă noi nu se raportează corect la credinţă. Ea nu contrazice cunoaşterea ci o îmbogăţeşte şi o depăşeşte.

Omul modern este pătruns de grijile vieţii. Era informaţională i-a comprimat propriul timp de gândire atentând la disponibilitatea sufletului spre propria asceză.

Grija zilei de mâine e o grijă presantă. Dumnezeu ne sfătuieşte să trăim pirn credinţă. Când israelienii erau conduşi de Dumnezeu prin pustie nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine – „mana” se strica, iar pâinea cea de toate zilele o cereau pentru azi. Cât de frumoase sunt paginile Patericului. Părinţii Pustiului au trăit numai in condiţia credinţei, îndrăzneala lor a rămas remarcabilă! Ei au crezut cuvântul lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire.

Să nu uităm că aproape toate vindecările făcute de Mântuitorul Hristos au trebuit să treacă „proba credinţei”. Apostolul Pavel o defineşte ca încredinţare despre lucrurile nădăjduite şi adeverire a celor nevăzute (Evrei 11,1). Să ne aducem aminte de episodul cu femeia cu scurgere de sânge căreia Mântuitorul îi spune: „îndrăzneşte! Credinţa ta te-a mântuit!” Avem nevoie de îndrăzneală, de curaj responsabil. Sfinţii Părinţi definesc credinţa ca stare neîndoielnică a sufletului, neclătinat de nici o împotrivire. Credincios nu este cel ce socoteşte că Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede că va primi toate. Accentul cade pe vrednicia noastră de a primi darurile lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.

Îndrăzneala în credinţă e condiţionată de faptele noastre „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2.18). însuşi Mântuitorul a spus: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Viatei 7:21).

Voia Tatălui se împlineşte într-o credinţă responsabilă care depăşeşte limitele raţiunii. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei, pentru că ea stă dincolo de limitele omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, o îndrăzneală absolută.

De aceea cred că Hristos doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: Liniştea credinţei în Dumnezeu. Există în înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ideea că în jurul unui om liniştit se face linişte pe pământ din cauza „rădăcinilor” lui cereşti.

Să ne dorim aceste rădăcini cereşti pentru că, în definitiv, un creştin e atât cât crede.

Recenzie: Mihai Cimpoi:„BRÂNCUŞI, POET AL NE-SFÂRŞIRII”

Chişinău, 2001, 118 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 2/2002

Personalitate distinctă a culturii basarabene contemporane, recunoscut ca atare de Academiile de la Chişinău şi Bucureşti care l-au înscris între membrii lor, Mihai Cimpoi este cărturarul deplin provenit din pământul dintre Prut şi Nistru care se alătură cercetării culturii româneşti şi a românilor de pretutindeni impunând conceptul unei singure culturi a tuturor românilor. (V. Crăciun).

Cartea domnului Cimpoi aduce în spaţiul românesc o nouă perspectivă de înţelegere a dimensiunii spirituale brâncuşiene proiectând în universal personalitatea puternică a lui Brâncuşi prin întreaga sa operă.

Având la bază o solidă bibliografie universală şi română eseul domnului Cimpoi defineşte arta brâncuşiană ca una a esenţelor descoperite prin sensul naturalităţii care pentru Brâncuşi este menit să apere inocenţa stării de cunoştinţă primordială, după cum afirma şi Herbert Read în Istoria picturii moderne.

Brâncuşi împacă vechiul, anticul cu modernul, realizând o sinteză unică. El nu surprindea mişcarea ci principiul generator al mişcării.

Autorul îl descoperă pe Brâncuşi ca poet al fiinţei, al ne-sfârşirii, un poet care ne propune o rostire esenţială a fiinţei, materializată sculptural prin metafore şi simboluri. Domnul Cimpoi ne face să înţelegem la Brâncuşi drumul existenţei cu sfârşitul lui înţeles ca început, coborând în formele fundamentale ale proto-istoriei. El exprimă naturalul şi supranaturalul prin el însuşi, aşa cum presupune antropomorfismul autentic.

Domnul Cimpoi ne actualizează dimensiunea filosofică a creaţiei brâncuşiene în care Brâncuşi recompune principiul helenic al kalokagatiei, al binelui şi frumosului natural.

Un capitol aparte îl reprezintă – Brâncuşi şi poeţii români – care pregăteşte oarecum următorul capitol – Eminescu, Brâncuşi şi ideea ne-şfârşirii.

Citeste mai departe…

Recenzie: RĂZVAN TEODORESCU, „Picătura de Istorie”,

EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE, BUCUREŞTI, 1999, 303 P

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 4/1999

Prestigioasa Editură a Fundaţiei Culturale Române care a editat de câţiva ani numeroase cărţi de ţinută, ne reţine atenţia, de această dată, nu numai cu un titlu incitant – Picătura de istorie – dar şi cu un nume de referinţă în cultura română – academicianul Răzvan Theodorescu. Scrisă în verva şi temperamentul autorului cartea prezintă „printre picături” varii probleme istorice pornind de la explicarea unui secol hotărâtor în recunoaşterea şi dezvoltarea creştinismului – sec. IV, ce a pus serioase probleme expresiei doctrinare a Bisericii Creştine, măcinată de atâtea persecuţii exterioare şi provocată în interior de erezii. Această „facere a Europei” în care autorul îi identifică întemeietorii în Aristotel pentru Occident şi Platon pentru Orient, este modelul Europei contemporane. „Ideea Europeană” se zăreşte printre picăturile de istorie aducând în atenţia cititorului momente esenţiale ale „onticului european”, de la „Pater Europae” cum este considerat Ca-rol cel Mare la „Convertirile est-europene”: bulgarii în cea de-a doua jumătate a sec. al IX-lea, ruşii în sec. X, ungurii la începutul celui de-al XI-lea secol şi sârbii. Nelăsându-şi la o parte vocaţia, istoricul de artă prezintă monumentele reprezentative provocate de aceste împrejurări istorice, evocând şi realitatea românească ce nu se bucura de un „monumentum princeps” dar excela ca stăruinţă culturală.

Cartea este alcătuită din articole publicate între 1992 şi 1998 în diferite reviste de cultură. Nu ne propunem o analiză sistematică a fiecărui titlu, pentru că nici nu ar fi posibilă, ci doar semnalăm această apariţie cu modestia autorului care „ne-a mai scris câte ceva”.

Citeste mai departe…

Recenzie: Ioan Alexandru – “Justinian Chira – SCRISORI”,
Baia Mare, 2001, 320 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean,

În peisajul liricii contimporane stilul epistolar şi-a pierdut din actualitate pentru că explozia informaţională a limitat comunicarea scrisă la forme şi uzanţe de protocol care nu mai stabilesc intimitatea genului. De aceea, orice apariţie, în acest spaţiu privilegiat, este un nou prilej de bucurie căci trăim, prin protagonişti, o sumedenie de sentimente, de multe ori contradictorii, care ne fac să privim anumiţi oameni în stările lor cele mai profunde.

Cartea de faţă împlineşte, la ceas aniversar, mărturia unuia dintre cei doi protagonişti, a Prea Sfinţitului Justinian Chira, care dezvăluie, emblematic, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, prietenia atât de intimă ce-l lega de poetul Ioan Alexandru, atât de repede plecat dintre noi.

Citeste mai departe…

Recenzie: SORIN DUMITRESCU, ROCK & POPI, CARTE DE VEGHE CREŞTINĂ,

Editura Anastasia, Bucureşti, 1998

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 2/1999

Cartea pictorului şi eseistului Sorin Dumitrescu „umple” în contextul contemporan nevoia de sinergie între laici şi clerici determinând reevaluarea laicatului şi a rolului său în dobândirea şi păstrarea sobornicităţii Bisericii.

Deşi este concepută dintr-o selecţie de articole şi eseuri, cititorul poate observa nevoia de întreg şi larga problematică bisericească pe care autorul o abordează cu dezinvoltura laicului ce se simte legat deopotrivă de cult şi cultură, pendulând cu justeţe între ele din marea nevoie de „veghe creştină”. O veghe ce începe biblic în spaţiul postrevoluţionar amintind fratricidul lui Cain şi „procesul de intenţie” adresat lui Dumnezeu. În acest context teologic se regăseşte România postrevoluţionară iar intuiţia de fineţe teologică a autorului, ne face să înţelegem tranziţia printr-un alt tip de abordare a textelor biblice care completează aspectul dezolant al unei lumi în derivă. Semnalul de alarmă al autorului asupra victimelor – eroi din 1989 rămâne fără răspuns; în Cimitirul Eroilor, Cain se străduie din răsputeri să-1 pomenească pe Abel, spune autorul, şi doar refuzând să ne răzbunăm vom putea şterge de pe chipul României semnul lui Cain. O Românie răvăşită de atâţia torţionari ce-i căutau înainte de orice început – sfârşitul. Credinţa e înţeleasă simplist şi se opreşte în cel mai bun caz pe prispa Bisericii (vezi Alexandru Horia, „Vorbirea in şoaptă”) care şi-a diminuat vocabularul luptător şi organul polemic. Se face prea mult caz de „ascultarea” Bisericii, neluând în seamă nevoia efectivă de dialog şi mai ales de schimbare la nivelul înţelegerii şi împlinirii ortopraxiei.

Cartea ne introduce şi în misterul neîmplinirilor politice care apasă starea românilor comparabilă – păstrând proporţiile – cu drama lui Ilie Ilaşcu.

Câteva pagini de o frumuseţe aparte autorul le închină „Sfântului de geniu – Andrei Rubliov” pornind de la o „apoftegmă modernă” a lui Berdiaev: „Epoca noastră are nevoie urgentă de sfinţi de geniu şi de genii sfinte”.

Autorul vorbeşte de o deosebire de natură între vocaţie şi talent căci simpla neglijenţă a vocaţiei este în primul rând refuzul de a risca înnoirea propriei firi. Un om se dăruie unei vocaţii, pe când talentul te înlănţuie, te face prizonierul spontaneităţii lui înnăscute.

Citeste mai departe…

VINTILĂ HORIA, „DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL” PREMIUL GONCOURT 1960,

ED. ANASTASIA, BUCUREŞTI, 1999, 265 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Există cărţi care te incită la dialog dar există şi cărţi care te provoacă la tăcere, la „acest grai al lumii ce va să vie” (Isaac Sirul)

Cartea scriitorului V. Horia mărturiseşte această devenire aducându-ne în actualitate tema exilului, cu teribila noastră spaimă de a fi nimeni dublată de omeneasca vanitate de a fi cineva. Exilul horian dobândeşte valoare de simbol a condiţiei umane, a omului care şi-a rupt legăturile cu mediul său originar adică cu copilăria, candoarea şi natura, descoperindu-1 pe Dumnezeu.

În „Dumnezeu s-a născut în exil” autorul depăşeşte criza exilatului (cu suferinţele şi nostalgiile sale tragice, dar în acelaşi timp şi cu puternica sa forţă de purificare) într-un spaţiu geografic prin descoperirea unicului spaţiu important – cel al sufletului.

Cartea se vrea a fi jurnalul ultimilor opt ani de viaţă ai poetului Publius Ovidius Naso exilat în Pontul Euxin, la marginea răsăriteană a Imperiului roman în urma unei decizii imperiale ale cărei motive au rămas învăluite în taină.

Romanul lui Vintilă Horia explorează curiozitatea spirituală a poetului latin, chinuit de misterul destinului omenesc şi frământat de căutarea încordată a luminii lumii de dincolo. În acelaşi timp stabileşte punţi de legătură între învăţăturile lui Pitagora şi doctrinele daco – tracice pe care poetul le descoperă treptat de-a lungul exilului şi care par să constituie cea mai bună pregătire pentru primirea mesajului creştin. (Monica Nedelcu)

Fiecare dintre cele opt capitole reprezintă fiecare an petrecut de Ovidiu la Tomis cu întreaga încărcătură de sentimente extreme. Întâlnirile şi cele două călătorii în ţara dacilor primesc o valoare iniţiatică pentru poet, o continuă apropiere de „limină”, a cărei revelaţie o va avea la întoarcerea din a doua călătorie când medicul grec Theodor îi povesteşte naşterea lui Iisus. Descrierile pe care autorul le face sunt pline de culoare şi de fineţe surprinzând spectaculos „acest spaţiu mioritic” de influenţă blagiană pătruns de bucuria luminii şi a speranţei în aşteptarea Fiului lui Dumnezeu ce se naşte în Betleemul Efratei.

Introducerea pe care o face doamna Monica Nedelcu ne convinge peste măsură de valoarea autorului şi de profunzimea temei iar postfaţa semnată de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze, completează cu date bigraflce datele autorului demonstrând motivaţia subiectului.

Citeste mai departe…

Recenzie: CRISTIAN TABĂRĂ, „Experienţa mistică a luminii în religiile orientale şi în creştinismul ortodox” EDITURA PAIDEIA,COLECTIA DE STUDII ŞI ESEURI, 2000, 111 PAG.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Prezentată iniţial ca teză de licenţă în teologie, cartea de debut a domnului Cristian Tabără repune în discuţie problema descoperirii lui Dumnezeu prin experienţa mistică a luminii privită comparativ între religiile orientale şi creştinismul ortodox.

Cartea este structurată în trei părţi care ne introduc în centrul manifestărilor religioase ce se exprimă cel mai profund prin mistică. Experienţa mistică presupune două elemente: credinţa şi asceza cărora li se alătură gnoza, ca mijloc de înlăturare a ignoranţei, în prezenţa căreia nu există nici credinţă şi nici asceză autentică. Finalitatea experienţei mistice este iluminare şi mântuire deopotrivă.

În prima parte: „Epifanii şi hierofanii luminoase. Premise generale”, autorul descrie lumina mistică pornind de la cercetarea premiselor experienţelor mistice ale luminii care sălăşluieşte în mod firesc în inima omului. Această idee este valabilă pentru aproape toate sistemele orientale chiar dacă accentul cade mai mult pe practică decât pe cunoaşterea metafizică sau contemplaţia mistică din creştinismul ortodox. Dacă în Orient experienţa luminii semnifică prin excelenţă întâlnirea cu realitatea ultimă, în creştinism, experienţa luminii are în centrul ei Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Partea a doua „Experienţa mistică a luminii în Orient”, analizează experienţele religioase în „grupele” de hinduism: vedic, brahmanic, upanişadic şi clasic, unde fiecare grupă este dezvoltarea celei anterioare, şi în jainism şi budism. În toate tipurile de experienţe ale luminii citate de autor există un numitor comun: ele îl scot pe om din Universul lui profan şi îl proiectează într-un Univers „transcendent şi sacru” (M. Eliade)

Citeste mai departe…

T. BACONSKI, ISPITA BINELUI, ESEURI DESPRE URBANITATEA CREDINŢEI, ED. ANASTASIA, 1999, 313 P.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.3/2000

Poate pentru prima dată n-ar trebui să scriu nimic „introductiv” despre o editură ca „Anastasia” sau despre un nume ca Teodor Baconski. Pentru cei „iniţiaţi” în lecturi, „modelul” Anastasia sau Baconski nu mai are secrete ci doar aşteptări.

Cartea domnului Baconski ne „ispiteşte” spre lectură propunându-ne un paradox: acela al căutării binelui într-o ispită ca răspuns la banalizarea răului. „Exerciţiile” despre „urbanitatea credinţei” vin să aprofundeze ideea unui creştinism cu un profund caracter urban, care trebuie să ne provoace la o nouă mentalitate impusă de contextul actual al lumii în care trăim.

Citeste mai departe…

Recenzie: Christos Yannaras, „Foamea şi setea”, Editura Anastasia, 2000, 178 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean

În peisajul teologic contemporan numele teologului şi filosofului grec Christos Yannaras se detaşează considerabil prin profunzimea analizelor teologice care reactualizează ideea de persoană ca realitate anaforică sau ca determinare a unei relaţii, (vezi C. Yannaras, „Persoană şi Eros”, p.21) pentru că persoana este esenţialmente „deschidere spre”, adică relaţie dinamică, respectiv ecstază, dispoziţie nativă de a veni în întâmpinare, de a se dărui.

Cartea „Foamea şi setea” ne face să înţelegem întreaga creaţie teologică de mai târziu a autorului, din perspectiva unui jurnal mai mult sau mai puţin teologic. Născut la Atena în anul 1335, Christos Yannaras a făcut studii de teologie şi filosofie la Atena, Bonn şi Paris. Este doctor al Facultăţii de litere a Universităţii Sorbona din Paris şi al Facultăţii de teologie din Tesalonic. Este autorul unui impresionant număr de lucrări de teologie şi filosofie. În prezent este profesor de filosofie la Facultatea de ştiinţe politice din Atena şi membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase.

Textele cuprinse în cartea de faţă reprezintă, după părerea autorului, „jurnalul de călătorie al setei şi al foamei personale”. Si dacă s-a bucurat de cinci ediţii de la prima apariţie din 1961 înseamnă că „foamea” şi „setea” n-au fost zadarnica ci s-au transformat, generos, în omenia care de multe ori ni se refuză gratuit.

Jurnalul filosofic al lui Yannaras descoperă drumul iubirii lui către Dumnezeu (Valeriu Pantazi) prin omul cu perspectivă filosofică ce încearcă să vadă întregurile potrivind faţa întunecată cu cea luminoasă a lucrurilor.

Rostul unui jurnal filosofic este acela de a-şi întrupa autorul, ne aminteşte în prefaţă Valeriu Pantazi, aşa cum bobul de grâu se întrupează în tulpină şi spic, pentru că boabele să fie mai multe şi nesfârşit să rodească.

Jurnalul filosofic ne capacitează spre un exerciţiu de gândire ce porneşte în urma unei lupte interioare care la tinereţe îmbracă forma unei însetări şi înfometări după Adevărul – Hristos. Această luptă reprezintă o stare de criză interioară ce nu înseamnă totdeauna revoltă sau neapărat mărturisire. Este un dialog al singurătăţii dar nu al însingurării.

Citeste mai departe…