Sfintele Taine, Porţi ale Cerului 

Iniţial, Porţile Cerului. Cateheze radio-difuzate a apărut structurat în două volume, ca o prelungire a unor discuţii de studio (www.radiooasteadomnului.ro), consumate la Sibiu, în care l-am provocat pe Pr. Constantin Necula să ne traducă Sfintele Taine. Formatul emisiunii (în prima parte) era acela al unei tălmăciri a Tainei – într-o maieutică teologică în care Părintele Constantin s-a dovedit de fiecare dată nu doar un liturgist de excepţie, ci şi un pedagog de vocaţie, cu temele mereu la zi -, urmată de o a doua parte, extins-dialogală a discuţiei, în care ascultătorii aveau posibilitatea să adreseze în direct întrebări pe tema propusă. 
Cea de-a doua ediţie s-a impus nu doar ca necesitate de lectură pentru mediul teologic, ci şi ca un mod de reiterare a unor adevăruri şi conţinuturi pe care prea adesea le indexăm doar la perimetrul strict liturgic, eludând şi dilând accesibilitatea Tainei pentru o mare parte din credincioşi. 
Părintele Constantin Necula este, de această dată, cel chemat să destăinuiască aceste Porţi ale Cerului, care sunt Sfintele Taine. În stilul său inconfundabil, tumultuos şi original, deopotrivă teologic şi extrem de accesibil ca adresabilitate, Părintele reuşeşesc să Îl facă pe Dumnezeu să Se reveleze fiecăruia în parte la persoana a II-a singular, adică într-o adresabilitate directă, familiară, chemându-l pe fiecare pe nume la Taina Iubirii, a aşezării în Împărăţia Tainelor. 
În fond, ceea ce l-a legitimat pe Părintele Constantin Necula pentru aceste discuţii e tocmai această savuroasă inadaptabilitate la vulg, la relativismul agresiv şi harisma chemării la un proces profund, de durată al statorniciei în curaj a mărturisirii, care se manifestă, cum altfel, decât printr-o trăire responsabilă, lucidă, a Crezului Bisericii, dez-văluit de Sfintele Taine. 
Pe de altă parte, Porţile Cerului vine să ne arate că audiţia poate crea, uneori, pretexte pentru text. Şi nu orice fel de text, ci unul cu puterea exemplului, a bine-cuvântării. Paginile acestea, născute, seară de seară, în direct, într-un creuzet al intrării în taina… Sfintelor Taine, nu sunt altceva decât încă o probă a faptului că Biserica e o prezenţă modernă copleşitoare, care face, din uşa fiecărei Taine, fereastră de har spre Împărăţia lui Dumnezeu. 
De aceea, cartea aceasta este, dincolo de orice altcevqa, o ridicare din taina omenescului (de multe ori a prea omenescului…) către Poarta Cerului, având ca izvoare de putere şi har Sfintele Taine. 
Fie nouă aceste pagini îndemn la determinarea de a nu uita, nicio clipă, că suntem împreună-lucrători la viaţa Bisericii, la aplicabilitatea Tainelor aici , pentru Dincolo , adică pentru Veşnicie… 

Romeo PETRAŞCIUC 

A fost de la Dumnezeu şi de la Profesorii mei de teologie să-mi fie descoperit conţinutul de credinţă al Bisericii mele, cu transparenţa textului liturgic, sacru şi poetic deopotrivă şi, aflându-l, să nu mai pot rupe cuvinte decât la această şcoală de sensuri şi adâncimi, cum n-am aflat o alta mai minunată. Mereu în ea îmi reconturez mărturia şi orice redimensionare de sens îmi apare ca o biruinţă împotriva non-sensului discursului tehnic ce-mi bântuie cotidianul, în contextul căruia până şi Hristos ar trebui să Se supună funcţionarismului alambicat, care speră să ne mântuie identităţile. N-am aflat cale de rostire mai adecvată a rosturilor liturgice ce-mi irigă conştiinţa creştină decât aceasta, pe care textul liturgic mi-a dăruit-o. 
Ce veţi citi nu are pretenţia unui tratat de dogmatică. N-are, în fond, nicio pretenţie. Este doar încercarea de a propovădui cât mai viu cuvintele care ne-au construit credinţa, care ne-au restituit-o atunci când totul părea că ne va fi insuficient pentru a învia la Hristos un popor furat de comunism, dar ai cărui martiri l-au restaurat pe oasele lor pline de lumină şi pe mărturia plină de sens a textelor care alcătuiesc Slujba ortodoxă, pânza freatică fiindu-i textul şi duhul Scripturii, cartea care face dintr-un popor Neamul Lui, al lui Hristos-Domnul. 

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

Cartea se poate comanda de aici

Zâmbete-recidivă 

Când am adunat primele 77 de întâmplări nostime între coperte de carte, am avut bucuria să îmi reconfirm că avem (ca oameni ce ne revendicăm din Dumnezeu) capacitatea, aptitudinea galantă a sufletului de a privi dincolo de sens, de a da zâmbetului acea vrednicie restauratoare, care să trimită de la context larg la subtext nodal.
În urma acelui experimental volumaş, am primit foarte multe alte întâmplări de la oameni minunaţi, care nu au uitat să zâmbească, unii dintre ei teologi de marcă ai spaţiului ortodox românesc. De aceea, în cea mai mare parte, cartea aceasta e una de echipă, a unora care au înţeles că, cel puţin la români, viaţa de zi cu zi a fost întotdeauna (zicere a lui Belu Zilber) un amestec de I. V. Stalin şi I. L. Caragiale. Şi că, aşa cum puncta undeva Antoine de Saint-Exupéry, „un zâmbet este adesea esenţialul. Eşti plătit cu un zâmbet. Eşti răsplătit cu un zâmbet. Eşti însufleţit de un zâmbet. Şi calitatea unui zâmbet te poate face să mori”. Însă când un astfel de zâmbet te poate aduna în nobleţea de har şi dar a lui Dumnezeu, atunci acesta e cu adevărat unul vectorial, împlinit în scop.
Alte 77 de întâmplări nostime din viaţa Părinţilor nu face decât să repună în suflete parte din zâmbetele pricinuite de unii din marii oameni ai teologiei ortodoxe româneşti sau de unii oameni simpli, care au luminat, la un moment dat, fie şi pentru o clipă, inimile celorlalţi, prin spiritul lor frumos şi cuminte, la care au adăugat câte un zâmbet, bine ştiind că acesta este unul din cele mai uşoare drumuri de a ajunge de la inimă la inimă. 
Mulţumesc complicilor care au făcut posibilă această nouă doză de zâmbet şi cred că, dincolo de umorul de limbaj sau situaţie pe care îl conservă fiecare întâmplare în parte, zâmbetul e doar un pretext (sau un răspuns) pentru adevăruri cu re­lief, pentru lucruri simple, însă esenţiale…

Romeo PETRAŞCIUC 

Zâmbind, Dumnezeu ne iubeşte…

Înţeleg că ne arde la degete şi în câteva zile cărticica aceasta, ce o ţineţi în mâini, va să fie tipărită, tocmai spre a vă fi oferită. La vremuri de of şi vai, să zâmbeşti e un medicament, luat din raftul cu buline al farmaciei de cuvinte prin care Dumnezeu a bucurat limba română. 
Volumul anterior, tot cu 77 de perle, a suscitat interes oamenilor şi l-a obligat pe Romeo Petraşciuc – editor, poet, epigramist şi jurnalist foarte laborios ­– să caute mai atent la firea lucrurilor. Interesant însă este că la parte din glumele acestea s-a bucurat de ajutorul, nesperat, al unor seniori ai teologiei şi pastoraţiei, cunoscători a sute de astfel de întâmplări din memoria imediată şi de durată a Bisericii. 
Au fost şi cârtitori la glumele din volumul trecut. Au afirmat că autorul şi prefaţatorul volumaşului sunt obraznici şi neatenţi, făcând atingere sacralităţii unor perosane. Atât doar că noi, oameni de nuan­ţe, ştim să facem diferenţa între realitatea sfinţeniei şi categoria filosofico-lingvistică de sacru, care, printre altele, poate să nu aibă nimic sfânt. 
Volumul acesta – cu alte 77 de pozne – este un astfel de manual de desacralizare a falselor tabu-uri pe care, de altfel, Biserica nu le-a instituit şi susţinut niciodată. E bine să râdem de greşelile noastre sau să le divinizăm, să asumăm prostia ca vârtute? 
Întrebat odată de un preot, ce L-ar întreba pe Dumnezeu de s-ar vedea cu El, Cardinalul Carlo Maria Martini, un hâtru de excepţie, i-a răspuns: „L-aş întreba dacă mă iubeşte, aşa păcătos şi nestatornic şi cu atâtea lipsuri. Şi asta nu pentru că eu n-aş şti că mă iubeşte, însă îmi place teribil să aud cum mi-o spune El”. A zâmbi e un exerciţiu de smerenie şi drag, de neprotocolară bucurie şi vindecare. 
Nu! Nu recomandăm volumul decât acelora care şi-au luat în serios păcatele. Orgoliul, neatenţia la sensibilitatea celuilalt, indiscreţia în care ne zbatem nu pot fi vindecate decât prin redobândirea măsurii sănătoase. 
Fie nouă, dar, după sinceritatea zâmbetului nostru!

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

Volumul se poate cumpăra de aici

Dincolo de gratii…

Pastorația Bisericii în penitenciare – Romeo Petrașciuc

Prefață Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Flori la umbra zidurilor…

Cu zece ani în urmă păşeam pentru prima oară într-un penitenciar. Se întâmpla să fie Aiudul, una din temniţele care, până atunci, pentru mine avea o sintaxă a individualităţilor amputate, a negărilor absolute, a represiunii carcerale ajunsă expresie ultimă a dezumanizării.
Am întâlnit însă atunci, acolo, şi oameni care mi-au dovedit, încă o dată, că schimbarea e singura constantă a fiinţei umane şi că lacrimile căzute înăuntru au puterea de a restaura lumea sau, cel puţin, de a salva lumea unor oameni care, la capătul deznădejdii lor, au (re)găsit mâna de dragoste mereu întinsă de Dumnezeu.
De aici a pornit apoi totul… Vreme de câţiva ani – cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor –, am fost acreditat să colind penitenciarele ţării, pentru a povesti ceea ce se întâmplă, în panul misiunii Bisericii Ortodoxe Române, în aceste spaţii de detenţie. Au fost experienţe fascinante, cu oameni care acolo, dincolo de gratii, şi-au aflat adevărata libertate, aceea de a se poziţiona în Hristos şi în afara păcatului asumat…
În general, am peregrinat prin penitenciarele de maximă siguranţă, acolo unde, de altfel, şi cazurile de întoarcere la Hristos sunt mult mai vizibile şi mai statornice. Şi nu au fost deloc puţine situaţiile în care am zăbovit ore în şir în câte un penitenciar, furat de istorisirile celor de aici, de dramele şi bucuriile pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc dincoace de gratii, în libertatea convenţională.
Parte din aceste experienţe le-am adunat în aceste pagini… Ele au apărut, iniţial, în cadrul rubricii „Flori la umbra zidurilor”, al săptămânalului Iisus Biruitorul. Joncţiunea lor între coperte de carte s-a făcut de la sine, cu insesizabile adnotări sau inerente diortosiri, specifice unei astfel de translaţii.
Am încercat să surprind, pe parcursul descinderilor în penitenciare, parte din experienţele pastorale ale preoţilor de aici, consideraţii ale cadrelor ori conducerii din sistemul penitenciar şi, mai ales, schimbări atitudinale de vieţi ale anumitor deţinuţi.
În cazul celor încarceraţi, din considerente obiective, nu am reprodus în cuprinsul cărţii decât iniţialele numelui. De asemenea, imaginile inserate în volum respectă întru totul rigorile legale impuse în accesarea unor astfel de spaţii.
Ţin să mulţumesc pe această cale conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (din cadrul Ministerului Justiţiei), care a făcut posibil acest periplu în penitenciarele din ţară, precum şi personajelor fiecărui reportaj în parte. Alături de ele, de aceste destine încarcerate, am învăţat poate mai bine ca niciodată cât de relativă şi lipsită de sens e noţiunea de libertate.
Sau, altfel spus, câtă plinătate comportă acest concept, indiferent de factualizări temporare sau spaţiale, dacă el se semnifică dinspre Hristos înspre om…

Romeo PETRAŞCIUC

Dincolo de gratii, tot Dumnezeu ni-i frate…

Ani de zile, trebuie să recunosc, l-am invidiat pe autorul reportajelor de față, Romeo Petrașciuc, pentru că avea darul lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii de dincolo de zidurile încondeiate cu gratii. Venea de-acolo transfigurat, descoperind mereu că dincolo de linia libertății sociale erau oameni care-L descopereau pe Dumnezeu, adevărata Libertate. Apoi m-a primit și pe mine părtaș, în parte, acelorași pelerinaje. Și sufletul meu a înțeles, o dată în plus, darul Iubirii care umple de sens Libertatea. Eram, în urmă cu ceva ani, la Schitul Românesc Prodromu, în miezul de taină al Privegherii de Rusalii. Ascultam cântarea și sufletul meu cânta; am primit binecuvântarea de a sluji la Liturghie și Rusalii de Duh mi-au umplut inima și sensul preoției s-a încărcat iar și iar de bucurie. Vecernia Rusaliilor mi-a sporit bucuria, aducându-mă la îmbujorare emoțională și inima mea părea că nu mai are nevoie de mai mult. Am coborât coasta de lumină a Athosului și, invitat de Părintele Petru din Gherla, împreună cu râvnitoarea sa soție, am mers să le vorbesc celor din Penitenciar. Nu era prima dată, pentru că la Bacău sau Codlea, în situații de pastorație, personajele ce populau închisorile nu-mi erau străine. Dar atunci, după praznicul de foc și trăirea dăruită de râvnitorii Părinți ai inimii românești din Athos, parcă mi s-au deschis ochii. Și acelși Duh, al rugăciunii și aprinderii de Viață, mi-a umplut sufletul. Am văzut atunci cum Evanghelia Mântuitorului e Una. O latură de rugăciune și viață liturgică și alta de cercetare a celui aflat departe de rugăciune și viață liturgică, uitat și anulat. Dincolo de descoperirea unui loc, cu întemnițați în cele din urmă, descopeream părtășia, aproape mistică, îndrăznesc să spun, cu Domnul Hristos, Cel Care ne-a spus: „În temniță am fost și m-ați cercetat…” sau, parcă și mai aproape Rusaliilor. Apoi, pentru că era sfârșit de an școlar, am stat la premierea unor școlari speciali. Unul dintre ei avea cu mult peste 50 de ani, absolvise clasa I-a și, cu o emoție pe care n-o pot cuprinde în cuvinte, săruta diloma și spunea, plângând: Unde este mama, să vadă că am învățat să scriu și să citesc?! Mi-au dispărut, în rușine, toate mofturile de demotivați ale studenților mei, ale celorlați studenți ariviști și răniți de incultura carierei.
Astfel de momente mi-au dăruit, mai apoi, toate pelerinajele… dincolo de gratii. Cartea aceasta a lui Romeo Petrasciuc este desprinsă din astfel de întâlniri, necontrafăcute și vii. În paginile ei veți cunoaște oameni. Unii dintre ei și-au pus viața în joc pentru aproapele lor, greșitul dinaintea aproapelui și a lui Dumnezeu, deseori, păstrând intactă nădejdea și lucrarea pentru mântuire. Alții sunt întemnițați. Întemnițați liberi. Liberi să se întâlnească cu El, Dumnezeul Care ne cheamă să-L căutăm în pușcărie. Să ne descoperim adevărata libertate, libertatea față de păcat (Părintele Arsenie Boca). Să ne înțelegem. Ce veți citi nu e un Pateric al temnițelor, cum ar trebui să edităm unul cu mărturiile și faptele de foc ceresc ale celor întemnițați și uciși de comunism sau de orice altă structură politică care terorizează libertatea umană (în Ardeal, înainte de dictatura comunistă am avut martiri întemnițați pentru credință, de către un dicteu austro-ungar cu nimic mai democrat). Pușcăria nu e o livadă duhovnicească, dar niciun pustiu fără rod. Nu e mănăstire, dar oricând, sub harul lucrării Duhului Sfânt, poate deveni un Ermon, un Carmel, unTabor.
Între ziduri, oameni. Gardieni, cadre didactice, psihologi ori bucătari sunt linia întâi în a le dovedi că rămân oameni, oricât de inumani s-au arătat pentru o clipă ori pentru o vreme. O singură familie, marcată de foarte multe ori de preotul de penitenciar. I-am cunoscut mai aproape acolo, în capele, pe culuare, în galeria câte unei încercări de revenire sufletească. I-am cunoscut și foarte oficial, când am organizat Conferința Internațională Strengthening the soul (psalm 137/8.3). International Prison Chaplain s Association, Europe, în iunie 2012, la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. M-au fascinat ca forță de viață, cu istețimea lor pastorală, cu optimismul lor transmisibil, cu elocința lor duhovnicească. Discreți și uitați, uneori nebăgați în seamă decât atunci când facem paradă de misiunea noastră ‒ prea redusă ‒, în penitenciare, oamenii aceștia stau în prima linie a mărturiei, remarcabil. Nici ei nu sunt sfinți și n-au timp să se prefacă. Ar fi amendați imediat de colegii de mediu, extrem de exigenți când e vorba de viața celorlalți. E dificil să înțelegi că predica și pastorația lor nu are nicio doză de „caterincă” ori „abureală”, că familiile lor îi văd rar, obosiți și răniți de rana celor ce-i păstoresc. În fond, din nefericire, penitenciarele au rămas cam singurele parohii în care numărul de enoriași nu scade, iar focul este continuu. Cartea lui Romeo Petrasciuc ni-i aduce aproape, cu toată smerita lor singurătate.
Cum tot singurătății îi par a fi poeme și mărturisirile celor arestați, aflați în executarea sentinței, departe nu doar de casă, ci și de toate visele libertății lor. Au rămas oameni. Plâng, râd, scriu, pictează… Unii chiar nu știau că pot toate acestea, că lucrează în ei un dar la care ei nu conlucrau. Multora Biserica le-a redat demnitatea și zâmbetul. Hristos S-a așezat cu ei sub cheie. Și până acum lucrează…
Când m-au întrebat deținuții de la Gherla cum se pot ruga, le-am spus că pentru ei există, sigur, o rugăciune specială: Doamne, pentru rugăciunile celor care sub comunism au murit în celula mea, miluiește-mă și fii Libertatea mea!
Cartea lui Romeo Petrasciuc, cu multele ei facsimile răspândite în Iisus Biruitorul ori alte publicații, provoacă. Să treci duhovnicește de la indiferență la rugăciune pentru ei, deținuții…
Dincolo de gratii, Hristos le rămâne Frate!

Pr. Constantin NECULA

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

Acelaşi ziarist este chemat, într-una din zile, de şeful cel mare al Redacţiei şi i se dă o temă editorială de mare stringenţă. Cu o zi în urmă, directorul fusese nevoit să participe la botezul copilului unei cunoştinţe. Nu ştim cum se face, însă nimereşte şi la Sfânta Liturghie. Asta prelungeşte, va să zică, zăbovirea creştinului nostru cu încă vreo două ore. Or, aşteptarea aceasta, în Liturghie, l-a iritat cumplit pe managerul de presă.
Revenit la birou, are următoarea genială şi revoluţionară idee:
– Bă, Padre, scrie şi tu ceva să se reducă slujba aia de se face duminică la voi, ortodocşii, că înnebuneşte omul până se termină…

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

La un moment dat, Redacţia unuia dintre cotidienele centrale, foarte bine cotate pe piaţa de presă laică din România, se hotărăşte să cheme un slujitor al Domnului să facă o sfeştanie la sediul redacţiei. Prea se întâmplaseră sumedenie de nenorociri în ultima vreme!… Ceea ce dăduse de gândit – stupoare! – până şi patronilor, care, fie vorba între noi, nu erau chiar români, nu erau chiar creştini şi, să nu greşim, am adăuga că nu erau nici altceva decât veritabili evrei… Treaba fiind destul de serioasă – chiar muriseră câţiva ziarişti de la respectiva publicaţie în ultima vreme -, iar patronii total străini de Ortodoxie, se apelează la un jurnalist propriu, teolog, cu temeinice cunoştinţe – şi la propriu, şi la figurat – în domeniu. Acesta dă câteva telefoane şi, peste câteva zile, unul din episcopii vicari locali descinde în sediul redacţiei, pentru a oficia slujba solicitată.
Începe slujba… Vlădica e cât se poate de meticulos în săvârşirea corectă, fără grabă, cu lux de amănunt liturghisitor. Asistenţa studiază cu nesaţ fenomenul. Patronii, împărţiţi între superstiţie, curiozitate şi, la un moment dat, de stres că nu se mai termină o dată slujba, încearcă să sugereze cumva că ar cam fi cazul ca slujitorii Domnului să încheie. Întregul flux informaţional e deja destul de puternic prejudiciat, cu termene – care în presă sunt literă de evanghelie! – date peste cap. Fuseseră ele, celelalte nenorociri, răvăşitoare şi devastatoare prin brutalitatea lor, însă aceasta, de acum, parcă le covârşea pe toate la un loc!
E chemat discret, către staff-ul de conducere, jurnalistul şi teologul nostru, care intermediase venirea soborului de preoţi şi vlădică aici şi rugat să intervină cumva pentru a le sugera părinţilor slujitori că ar cam fi cazul să îşi încheie „reprezentaţie”. Mesajul ajunge la ierarh, iar acesta, mărturisitor al lui Hristos în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, cu vreme şi fără de vreme, cu smerenie solicită o listă a angajaţilor trustului de presă, pentru a-i pomeni în cadrul slujbei de sfeştanie, pentru a fi feriţi de toată primejdia, întristarea şi suspinarea şi pentru a primi de la Bunul Dumnezeu înţelepciune, blândeţe, îndelungă răbdare…
Într-adevăr, cel puţin rugăciunea pentru îndelungă-răbdare s-a dovedit una esenţială măcar pentru conducerea acelui trust de presă, pentru că pe lista angajaţilor, pe care se apucase să o citească preasfinţitul părinte, figurau nici mai mult nici mai puţin de… 2 800 nume, pe care vlădica s-a simţit întru totul îndatorat să îi pomenească înaintea lui Dumnezeu rar, sacadat, din sediul redacţiei. După care, desigur, a urmat stropirea cu agheasmă a fiecărei încăperi în parte şi a fiecărui angajat ortodox, catolic, iudeu, musulman, protestant…

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

O delegaţie de diplomaţi teologi români zburau cu avionul spre o conferinţă internaţională. Dintr-o dată, avionul are serioase turbulenţe, panicând duhovniceasca adunare. În spaima şi tulburarea creată, se aude puternic glasul unuia dintre preoţi, cadru universitar la o importantă facultate de teologie:
– Doamne!… Unde naiba e icoana? Că nici nu ai la ce te închina la vreme de necaz!…

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

În zona Neamţului, tărâm foşnitor de sfinţi şi sfinţenie (remarca e a lui Iorga…), se statornicise, de o vreme, o minunată biserică, în construcţie, ridicată în imediata vecinătate a seminarului teologic.
Între metodele misionare şi manageriale folosite pentru etapa pictării bisericii, părintele făcuse apel la bunăvoinţa oamenilor de a plăti contravaloarea picturii unuia sau altuia dintre sfinţi şi, în acest fel, cei care doreau deveneau ei, la rândul lor, un fel de ctitori ai câte unei fresce din sfântul locaş.
Fiind zonă turistică, noua biserică era vizitată, nu de puţine ori, de grupuri de turişti români sau străini. Şi când spunem străini, ne referim inclusiv la turiştii străini de Ortodoxie…
Aşa se face că, într-una din zile, biserica este călcată de un grup de vizitatori evanghelici şi luterani. Părintele, primitor de oaspeţi, ca întotdeauna, le istoriseşte câte ceva din povestea acestei biserici, de eforturile depuse pentru ridicarea ei şi, inevitabil, ajunge la practica pictării bisericii. Iar, ajuns în acest punct, pentru a nu se simţi discriminaţi onoraţii oaspeţi, părintele ţine să facă precizarea că şi ei pot contribui la înfrumuseţarea iconografică a sfântului locaş al lui Dumnezeu cu sfântul preferat sau cu pictarea oricărui alt sfânt al cărui nume îl poartă (dacă au un asemenea nume). Sau, al unui sfânt la care au ei evlavie mai mare. Bineînţeles, în schimbul unei sume de bani…
Unul dintre turişti, fâşneţ de inteligent şi aprig în cuvânt, îl interpelează pe părintele paroh:
– Ştiţi, pe mine mă cheamă Francisc… Mai că aş inclina să optez pentru a-l picta. Dar, totodată, am o mare evlavie la Luther. Dacă plătesc, mi-l pictaţi pe Luther în biserică?
La care părintele, fără a sta prea mult pe gânduri, cu o mină destul de serioasă în priviri, răspunde:
– Sigur că da… Bineînţeles! Doar că vă va costa destul de mult. Pentru că va trebui să îi poleim şi coarnele…

Pr. Todor Nichifor (Sibiu)

Pr. Todor Nechifor (Sibiu) rămâne una din figurile de păstori de suflete care au covârşit, prin bogăţia lor spirituală, spaţiul pastoral în care şi-au dus crucea bucuriei de a fi ai lui Hristos. Mutat de curând la Domnul, Părintele Nechifor a strămutat cu el nu doar o viaţă de jertfă, ci şi nestemate de amintire şi întâlniri memorabile. Una din aceste întâlniri e şi cea cu Părintele Arsenie Boca.

Când am terminat Teologia, Părintele Stăniloae m-a chemat secretar la el. Plecase Părintele Mihăilescu din funcţia de secretar – s-a dus la parohie – şi a rămas postul vacant. Părintele rector Dumitru Stăniloae mă cheamă şi îmi spune: Rămâi secretar la mine. Lucram cu dânsul în acelaşi birou. Era de o modestie rară. Eu eram şi dactilograf, şi telefonist, şi secretar. El lucra la o masă, eu, la alta. Era foarte modest! Locuia cu familia în camera din spatele celei în care lucram. Extraordinar! Acolo, s-a întâlnit apoi cu Părintele Arsenie Boca şi cu Părintele Serafim Popescu, când au venit de la Sâmbăta.

Am scris şi eu o prefaţă la o carte a Părintelui Arsenie, tipărită la Iaşi. Nu ştiu de unde o fi ştiut că eu îl cunosc aşa bine…

După ce am trimis prefaţa, mă iau credincioşii de la Cisnădie: Părinte, vrem să vă ducem la Prislop! Pe 8 aprilie 2003. Zic: Eu n-am mai fost la Prislop de dinainte de Revoluţie… No, dar dacă voi stăruiţi atâta, hai să mă duc… Deşi aveam soţia bolnavă acasă, m-am dus. Ne-am dus şi erau 30-40 de preoţi, protopopi, consilieri în sobor la Liturghia de la altarul din pădure şi trei vlădici: P. S. Timotei al Aradului, P. S. Daniil Partoşanul al Vârşeţului şi P. S. Streza al Caransebeşului. Am slujit şi eu împreună cu dânşii, a predicat Presfinţitul Streza, iar, după aceea, ne-am dus cu toţii la mormântul Părintelui. Pe drum, mi s-a spus să vorbesc eu. Şi am vorbit acolo. M-am aşteptat să vorbească altcineva, însă m-au preferat pe mine. Şi am vorbit aproape douăzeci de minute acolo, la mormânt. După aceea, am sărutat mormântul, am făcut nişte poze şi apoi am plecat pe jos până la maşină, să mergem către Haţeg. Au tăbărât credincioşii pe mine şi n-am mai scăpat de ei. Să le dau binecuvântare, să lase câte un pomelnic, să le spun câte ceva… Şi am ajuns la o bisericuţă construită, pe drumul din pădure, între Haţeg şi Prislop, în 50 de zile, de către P. S. Daniil. A scos piatră naturală din râu şi a făcut un gard de aproape doi metri, împrejmuită ca la mănăstire. Şi pe interior, bisericuţa, ca un giuvaer! Şi cu marmoră, şi cu pietre, şi cu ce mai trebuie, şi în spatele ei, două camere pentru credincioasele care mai vor să stea pe acolo, ca la ele acasă, să se îngrijească de biserică. Ne-am oprit şi acolo, am făcut o poză cu cei de acolo, după care am plecat cu maşinile spre Haţeg. Am ajuns seara pe la unsprezece acasă, în Sibiu. M-au mai chemat mereu de atunci la Prislop, însă nu am mai putut merge. Nu am mai putut să mă distanţez de soţie, fiindcă e suferindă.
La închisoare, unul l-a bătut pe Părintele Arsenie. Şi i-a zis Părintele: Cu mâna asta nu vei mai da tu în nimeni, cât vei trăi! Şi i-o secat mâna aceluia, i-a paralizat! Omul s-a cutremurat şi s-a rugat de Părintele să-l ierte. Şi Părintele nu numai ca l-a iertat, dar l-a şi vindecat. Asta a fost minune pe loc făcută.
L-am căutat la Drăgănescu şi l-am invitat aci, la mine, să facă pictura la biserica mea. A spus că nu poate, că aici nu are voie să picteze.

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

La staţiunea termală de la Techirghiol, ani buni în urmă, venise pentru tratament unul din arhiereii cei mai în vârstă, trecut mai apoi la Domnul.
Într-una din zile, se nimereşte acolo şi un părinte de prin părţile Moldovei care, auzind că vlădica se fală acolo, a ţinut musai să îl cunoască şi să ia o binecuvântare.
Pe parcursul discuţiei, vlădica îl întreabă:
– Copii ai, părinte?
– Da, Preasfinţite!
– Câţi?
– Patru.
– Să-ţi trăiască!
– Mulţumesc frumos, Preasfinţite Părinte! Asemenea.
– Mulţumesc frumos…