Arhondarul (adică monahul care se îngrijeşte de găzduirea pelerinilor Sfintei Mănăstiri Konstamonitou avea un obicei foarte frumos: când sărbătorea ziua de naştere, îi chema la arhondaric pe toţi părinţii din mănăstire şi îi servea cu cafea şi dulceaţă. Într-un an însă, a închis arhondaricul şi s-a zăvorât în chilie. Văzând acestea, alesul egumen al mănăstirii, părintele Filaret (1890-1963), se duse la chilia arhondarului şi, cu blândeţe-n glas, îi spuse:
– De ce nu-i mai serveşti cu nimic pe fraţii tăi? Oare nu vrei să te mai osteneşti sau ai alt motiv?
– Ca să nu mă mai ostenesc, îi spuse spăşit arhondarul.
– Ah, fiule, mare greşeală ai mai făcut! Nici nu ştii cât te vei mai osteni chiar astăzi!
Zicând acestea, ieşi din chilia arhondarului. Într-adevăr, în scurt timp un frate veni la arhondar şi-i vesti acestea:
– Fugi degrabă şi pregăteşte odăile de oaspeţi! Vin prefectul din Polyghyro, domnul Goulas, medicul şi trei funcţionari, de care trebuie să avem mare grijă.
La un moment dat, tot alergând de colo-colo, arhondarul se întâlni cu egumenul care-l întrebă:
– Îţi aminteşti, fiule, ce ţi-am spus?
– Sigur că-mi amintesc, părinte. Aşa cum aţi spus, m-am ostenit de patru ori mai mult, răspunse arhondarul.
(Filaret Konstamonitul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
Un tânăr monah de la Schitul Sfânta Ana obişnuia să se ducă la părintele Ignatie Duhovnicul, luând de la acela multe şi folositoare poveţe. Odată însă fu tulburat de cuvintele părintelui şi simţi cum îl cuprinde neliniştea.
Dar ce îi spusese duhovnicul, de se neliniştise tânărul monah?
– Vei trăi liniştit viaţa monahală până la vârsta de douăzeci şi opt de ani. După vârsta de douăzeci şi opt de ani, vei avea de înfruntat o mulţime de ispite. Şi vor fi atât de cumplite, încât va trebui să te întrarmezi cu o răbdare neclintită, asemeni răbdării lui Iov! Să rabzi ca să iei cunună!
Cum era şi firesc, monahul începu să se întrebe ce fel de ispite îi va aduce viitorul. Nu se putea îndoi de temeinicia spuselor sfântului, fiindcă – ştia bine – cuvintele sale se îndeplineau întotdeauna.
O dată ajuns la vârsta de douăzeci şi opt de ani, prorocia începu a se împlini. Mare era povara necazurilor şi a numeroaselor probleme financiare pe care le avu de înfruntat din pricina bolii unuia dintre ucenicii săi! Acel ucenic, despre care vorbim, se îmbolnăvise de tuberculoză, iar în vremea aceea această boală nu putea fi tămăduită.
Toate acestea părintele Ignatie le prorocise, fiindcă i le descoperise Cel Care ne hotărăşte dinainte necazurile, Care ne dă răbdare şi Care împarte cununile!
(Ignatie Duhovnicul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
Sfântul ieromonah Arsenie Cappadocianul (1840-1924), căruia i se mai spunea şi Hatziefendis şi care a fost canonizat recent (1986), pe lângă alte daruri, îl avea şi pe cel al înaintevederii. Cu mulţi ani înainte de schimbul populaţiilor (războiul purtat de Grecia împotriva Turciei, în perioada 1919-1920, s-a încheiat cu înfrângerea părţii elene şi atunci un milion şi jumătate de greci din Asia Mică au fost nevoiţi să se refugieze în Grecia) fusese înştiinţat de către bunul Dumnezeu că farasioţii (locuitorii Farasei din Asia Mică) urmau să plece în Grecia. Prin urmare, i-a povăţuit să nu-şi cheltuiască banii, ci, mai degrabă, să facă economii pentru călătorie. Acestea le spuse sfântul: – Când ne-om duce-n Grecia, satul s-o risipi în toate părţile. Nimic nu va mai rămâne cum a fost… Eu voi mai trăi doar patruzeci de zile în Grecia şi-apoi voi muri într-o insulă.
Toate s-au petrecut întocmai cum a prorocit Sfântul Arsenie! Iar sfântul, ajuns la Keratsini la 27 septembrie 1924, s-a strămutat la cele veşnice în Insula Corfu, la 10 noiembrie în acelaşi an.
Înainte de-a pleca din Farasa Cappadociei i-a botezat pe toţi copiii nebotezaţi, printre care şi-un copil de-al căpeteniei satului.
Părinţii copilului au vrut să-i dea numele bunicului său, Hristos. Însă sfântul ieromonah nu a încuviinţat, vrând să-l boteze cu numele său.
– Voi, le spuse el părinţilor, vreţi să lăsaţi un om asemeni bunicului, iar eu vreau să las un călugăr asemenea mie.
Apoi, se întoarse spre naşă şi zise:
– Arsenie, acesta va fi numele lui! Într-adevăr, acel copil de mic a fost atras de
lumea monahală şi, în cele din urmă, s-a călugărit.
(Arsenie Cappadocianul)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
Printre cei ce însoţeau familia ţarului când s-a dus să-i vorbească Paşei Sarovskaia, nebuna pentru Hristos, după canonizarea Sfântului Serafim din Sarov, se afla şi marele duce Serghei, cumnatul ţarinei.
Paşa l-a remarcat şi, la plecarea alaiului împărătesc, a spus suspinând:
– N-am avut puterea să-l privesc pe marele duce Serghei, căci îi vedeam creierii împrăştiaţi pe-asfalt!
Într-adevăr, la scurt timp, acesta a fost sfârşitul marelui duce.
(Sfanţul Serafim din Sarov)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
Pr. Dr. Cristian Muntean, Buna Vestire nr. 12/1995
Taina Crăciunului marchează un moment central în istoria mântuirii – Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Măria spre izbăvirea neamurilor. În taina Întrupării se află întreaga realitate transfigurată în iubire, pentru că esenţa acestei iubiri stă în chipul Tatălui ce-Şi jertfeşte Fiul spre mântuirea noastră. Hristos se naşte în Betleem din iubire, pentru a se jertfi din aceeaşi iubire pe Golgota. De fapt, naşterea lui Hristos este prima înviere, momentul în care istoria îşi împarte existenţa în două părţi: „până la Hristos” şi „de la Hristos”.
Această „împărtăşire” deschide pentru creştin calea raiului, deschide porţile cerului, făcând ca îngerii şi oamenii să cânte împreună. Şi unde pot cânta mai bine decât în colindele noastre? Ele revarsă asupra credincioşilor întreaga spiritualitate a unui popor vitregit în faţa atâtor năvăliri. În colinde, poporul nu recunoştea numai prezenţa hristică ci-şi vedea soarta, şi-o asuma cu înţelepciunea şi credinţa că Dumnezeu se va milostivi şi de soarta sa.
Colindele pentru noi nu sunt numai admirabile lecţii de istorie a mântuirii ci şi lecţii de istorie a neamului. Ele ne marchează ca popor creştin, descoperindu-ne valorile documentar-istorice cu care împodobesc ethosul românesc.
Colindele de Crăciun oglindesc, înainte de toate, viaţa sufletească a strămoşilor noştri. În vremurile primare, Tradiţia aminteşte de aceste cântări cu multă dragoste, precizând că multe dintre ele erau cântate de creştini în casele lor.
DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har,
milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!
„Hristos Se naşte – slăviţi-L!
Hristos din ceruri – întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ – înălţaţi-vă!
Cântaţi Domnului tot pământul!”
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Ca în fiecare an, inimile noastre sunt copleşite de bucuria duhovnicească a credinţei mântuitoare, ascultând acest îndemn dumnezeiesc, cuprins în această minunată cântare liturgică, prin care Biserica Ortodoxă slăveşte praznicul luminos al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. De aproape două mii de ani Îl primim ca români ortodocşi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, în locaşurile de cult, în casele şi în vieţile noastre, cântând şi teologhisind împreună cu sfinţii îngerii şi cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care inspirat au alcătuit imnele şi rugăciunile slujbelor noastre liturgice.
Paşa Sarovskaia era o nebună pentru Hristos. Se numea Sarovskaia, fiindcă îşi petrecuse o mare parte a vieţii în pădurile Sarovului, cele pline de fiare sălbatice. Vieţuind ca aceste necuvântătoare, sălăşluia prin peşteri sau sub cerul liber, îndurând frig şi foame. Uneori venea la Diveevo, la Mănăstirea de maici a Sfântului Serafim din Sarov, şi mai lucra la moară.
Era o femeie frumoasă, înaltă, subţire şi arsă de soare. Mereu umbla desculţă, iar de îmbrăcat îmbrăca o cămaşă bărbătească, fiind o apariţie atât de stranie, încât mulţi din cei ce-o vedeau se înfricoşau.
Însă toţi erau plini de respect faţă de ea, văzând viaţa pe care o ducea! După o vreme, lumea a început să vorbească despre străvederea ei, ascultând cu evlavie poveţele pe care li le dădea.
După mulţi ani a încetat a mai vieţui în pădure, sălăşluindu-se în Diveevo.. Maicile au primit-o cu mare bucurie, pregătindu-i o chilie curată. Toate o îngrijeau cum puteau mai bine. În acea chilie sta Paşa, primindu-i pe pelerinii ce veneau la ea să-i ceară sfat.
Şi, deşi vieţuia în mănăstire, fiind femeie bătrână de-acum, era mereu îmbrăcată în haine tinereşti, în culori ţipătoare. Într-o bună zi, maicile i-au dat de veste că ţarul Nicolae al II-lea voia să vină la ea să stea de vorbă. Îndată Paşa s-a îmbrăcat în zdrenţe! Maicile nu ştiau ce să-i mai facă! O îmbrăcară cu forţa cu haine de sărbătoare. Totuşi, intrând în chilia ei, la întoarcerea de la ceremonia de canonizare a Sfântului Serafim (1903), ţarul o găsi în chilie, îmbrăcată tot cu straiele ei cele vechi şi zdrenţuite.
Paşa mai avea un obicei… îi servea cu ceai pe toţi cei ce veneau la ea. Iar pe cei ce se aflau în mari necazuri, fiind foarte întristaţi, obişnuia să-i mângâie punându-le în ceaşcă foarte mult zahăr. În ceaşca ţarului puse atât de mult zahăr, încât ceaiul dădu pe dinafară. Ţarul îi ceruse să-i vorbească între patru ochi. Când ieşi din chilia ei, ţarul era atât de tras la faţă şi-atât de palid, încât însoţitorii săi rămaseră muţi de uimire! Ţarul însă nu dezvălui nimănui ce-i spusese Paşa, nebuna pentru Hristos.
După un an se născu multdoritul ţarevici, succesorul la tron, care se dovedi însă bolnav de hemofilie.
Tot atunci Rusia fu învinsă în luptă de Japonia (1904).
Doi ani mâi târziu izbucni răscoala din Kronstadt (1905).
Au urmat apoi primul război mondial, revoluţia bolşevică şi uciderea familiei ţarului.
(Sfântul Serafim din Sarov)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
La începutul veacului nostru, trăia în Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie din Radonej, Nicolai Alexandrovici Ivansen. Fusese oştean, însă cu mulţi ani în urmă căzuse bolnav la pat îşi ducea crucea bolii cu multă răbdare. Din momentul îmbolnăvirii, timp de patruzeci de ani nu s-a ridicat din pat! La început zăcea într-un apartament particular. După o vreme însă, a fost dus la azilul de săraci al lavrei, căci părinţii îi muriseră şi nu mai avea cine-l îngriji. Nu mai avea pe nimeni pe lumea asta.
Datorită excepţionalei sale răbdări si smereniei sale, Domnul îi dăruise darul înaintevederii. Cu zece ani înainte de revoluţia bolşevică a prorocit că ţarul va fi nevoit să plece, că lavra va fi închisă, iar monahii vor fi alungaţi, fiind nevoiţi să se refugieze în alte locuri, în mijlocul lumii. Stareţului Zaharia i-a dat chiar şi amănunte despre cele ce urmau să se petreacă:
– Vei trăi, i-a spus el, la Moscova şi ţi se va încredinţa metocul dărăpănat al unei mănăstiri. Acolo vei vieţui dimpreună cu fiii tăi duhovni-
ceşti. La Moscova vei ajunge arhimandrit. Îţi spun toate acestea ca să fii pregătit.
Evenimentele ce-au urmat au adeverit cu totul cuvintele oşteanului.
(Stareţul Zaharia)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
Tânărul Zaharia, care după o vreme a ajuns stareţ, s-a dus odată la Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie. Fiindcă nu cunoştea pe nimeni, s-a dus la casa de oaspeţi. Acolo, din discuţiile pelerinilor, a aflat de un stareţ Varnava -trăitor în veacul al XIX-lea – care se nevoia la Sihăstria Ghetsimani. În fiece zi mulţime mare de oameni se aduna în jurul lui, cerând dezlegare numeroaselor probleme şi necazuri pe care le aveau. Atunci s-a gândit şi Zaharia că n-ar strica să se ducă să-i ceară sfatul şi binecuvântarea.
O dată ajuns la sihăstrie, văzu marea de oameni ce sta şi aştepta, voind să vorbească duhovnicului. Socotea că îi era cu neputinţă să străbată prin mulţime şi să stea de vorbă cu stareţul Varnava. Deodată însă, bătrânul Varnava ieşi din chilie şi strigă spre cei adunaţi:
– Dacă e printre voi vreun monah din lavră, să vină în faţă!
Nimeni nu se-apropie, fiindcă printre ei nu era nici un monah din lavră. Atunci bătrânul duhovnic coborî treptele de la intrare şi spuse iar: – Înainte! Să se apropie monahul din lavră! Tot nu se-arăta nimeni. Atunci, mergând sfântul prin mulţime, se duse la Zaharia, îl luă de mână şi-i spuse blând:
– Vino cu mine în chilie.
– Dar eu nu sunt monah din lavră, răspunse acela.
– Da, ştiu. Dar de-acum vei vieţui aici în lavră şi tot aici vei deveni monah. Deja se află la poartă trei călugări ce te-aşteaptă.
Într-adevăr, urmându-l pe bătrânul Varnava, Zaharia s-a dus la poarta lavrei unde-l aşteptau egumenul şi alţi doi conducători ai mănăstirii. Astfel s-a împlinit în el voia Domnului de a deveni monah al Lavrei Sfântul Serghie.
După o vreme, pe când trecea printr-o mare încercare, când se afla în primejdie de moarte, s-a dus iar la stareţul Varnava.
– Părinte, mor! N-o să trăiesc să apuc a îmbrăca schima îngerească. Vă rog, nu puteţi sfinţia voastră să mă tundeţi monah într-ascuns?
– Nu, îi răspunse tăios stareţul. Tunderea nu trebuie să se facă pe-ascuns. Vei fi făcut monah aşa cum se cuvine. Însă îţi interzic să te duci la doctori şi să iei medicamente. Îndură-ţi boala cu recunoştinţă faţă de Domnul! Eu mă voi pune chezaş pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Vei trăi până la adânci bătrâneţi. Vei ajunge diacon ieromonah şi duhovnic al tuturor fraţilor din lavră.
Toate acestea s-au petrecut întocmai în timpul vieţii celui ce avea să devină stareţul Zaharia.
(Stareţul Zaharia)
“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii
