Despre adevărata rugăciune, care nu trebuie să se sfârşească niciodată
Înterviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A.

Părintele Arhimandrit Roman Braga este un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!… Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic - Ocrotitorul spiritual al mănăstirii - care-i adăposteşte sfintele sale moaşte!…

După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 - 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Cinci ani de la trecerea la Iisus Hristos Domnul - Arhiereul cel Veşnic a Înaltpreasfinţitului Sa Dr. Antonie Plămădeală - Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului

Frânturi de gânduri despre marea sa trecere…

De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos - Sfântul Ioan Botezătorul… În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine - Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!…

Noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut joi - 1 Septembrie - în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri - la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus - Judeţul Braşov - acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX - lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni - Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi - mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!…

Citeste mai departe…

In Memoriam: Doi ani de la săvârşirea din această viaţă a Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Graviil Stoica de la Mănăstirea Zamfira - Prahova

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?… În adevărata viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu doi ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Gavriil Stoica la venerabila vârstă de 74 de ani - cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti!…

Părintele Gavriil a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti - voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul mănăstirii de maici Zamfira - Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vestitului duhovnic - Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol - Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte - adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica - economul Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos - Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu - stareţul Mănăstirii Crasna - Prahova, tot un argeşan de origine.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Şapte ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu şapte ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului. Slujba înmormântării Părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

Aşadar, în data de 10 august anul 2010 se împlinesc şapte ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău - Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual” la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august - 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 - 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri regilioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana”, preşedinte al Editurii „Harisma”, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian - copiii străzii”, al Fundaţiei „Elena Doamna”, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria”, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română”.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Trei ani de la trecerea la cele veşnice a Preafericitului Părinte Teoctist Arăpaşu - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Frânturi de gânduri şi sentimente despre momentul marii sale treceri…

Dacă ar fi totuşi, să mă bucur de ceva anume în aceste zile, vremuri şi momente de reculegere şi reflecţie, este faptul că iată, de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Acum, în aceste vremuri suntem părtaşii trecerii la cele veşnice a P.F. Părinte Teoctist - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată apologet al dreptei credinţe creştine, care şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a slujirii Bisericii lui Iisus Hristos, vreme de foarte mulţi ani!… De aceea, pentru noi, începând cu anul 2007, ziua de de 30 Iulie, va comemora totdeauna, acest eveniment închinat despărţirii doar vremelnice şi numai pământeşti de cel de-al cincilea Întăistătător al Bisericii noastre strămoşeşti - naţionale, Părintele duhovnicesc al Ţării Româneşti a sfârşitului de veac XX şi începutului celui de-al XXI - lea, ierarhul, slujitorul şi monahul Teoctist, originar din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi din patria luceafărului Mihai Eminescu!…

Drept urmare, în iureşul acestor zile, la împlinirea a trei ani de la moartea şi înmormântarea sa, mi-am adus aminte de viaţa, opera şi activitatea covârşitoare şi debordantă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, a cărui plecare dintre noi, neaşteptată şi mai ales nedorită, o regretăm foarte mult cu toţii!… De ce acest lucru, pentru că odată cu plecarea sa dintre noi am senzaţia că se încheie o epocă, o generaţie şi o pleiadă formidabilă de slujitori ai altarului străbun; şi îndeosebi fiindcă îi regretăm calităţile sale, personalitatea lui remarcabilă şi admirabilă, abilităţile sale foarte competente în dişciplina teologică şi în spiritualitatea tradiţională şi autentic - mărturisitoare a Părinţilor Bisericii, pe care ni le-a cultivat nouă în orice loc şi în orice timp, cu atâta dăruire, dragoste şi abnegaţie!… El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologolui, a cărturarului şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă rigoare, acuitate şi exactitate!… Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Patriarh inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, mult discernământ şi foarte multă blândeţe, nobleţe şi cuminţenie spirituală, transpunându-ne întotdeauna, într-o stare de confort sufletesc şi de bucurie duhovnicească!… Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat de foarte multă lume, bucurându-se de o popularitate ieşită din comun, drept pentru care mai era probabil, şi invidiat!… El, Arhipăstorul cu chipul veşnic luminos, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!… Pentru acest fapt a fost foarte solicitat, fiind implicat în foarte multe acţiuni şi activităţi, în diferite comisii bisericeşti, teologice, culturale şi academice, din cadrul diferitelor instituţii şi universităţi româneşti ori străine, şi aceasta pentru că metodele şi normele sale de lucru, de evaluare şi cercetare erau cu adevărat ştiinţifice, actuale şi foarte eficiente!… Mai remarcăm faptul că a fost mult iubit de toată lumea, de toate vârstele şi categoriile sociale, intelectuale ori culturale: tineri, elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi, călugări şi credincioşi, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!…

Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor profesori şi ierarhi - fiindcă cei mai mulţi dintrei ei îi datorează ascendenţa şi evoluţia, atât spirituală cât şi socială ori profesională; îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme de specialitat6e din ţară şi de peste hotare, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi l-au regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!…

Citeste mai departe…

O scurtă incursiune în gândirea creştină a lui Nicolae Steinhardt

  În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia (1912-1989) - cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu - şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.

Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:

Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)

Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.

Citeste mai departe…

Sfântul Munte Athos - Grădina Ortodoxiei Universale

Sfântul Munte Athos este considerat a fi o fortăreaţă sau un bastion al ortodoxiei, fiind o adevărată republică monahală. Sfântul Munte este situat geografic în nord-estul Greciei, în peninsula Calcidică. Are o lungime de 60 de Kilometri şi o lăţime între 8 şi 12 Kilometri, însumând aproximativ 360 de Kilometri pătraţi.

O tradiţie pioasă spune că Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul călătorea cu o corabie spre Cipru, pentru a-l întâlni pe Lazăr cel înviat de Domnul a patra zi din morţi, care era episcop acolo. O furtună neaşteptată a împins însă corabia până lângă Muntele Athos. Acolo Maica Domnului s-a odihnit o vreme, şi cucerită fiind de frumuseţea locului, l-a rugat pe Fiul ei să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce s-a auzit din cer, zicându-i : „Acest loc să fie moştenirea şi grădina ta, un rai al mântuirii pentru cei ce o vor căuta”. Astfel Muntele Athos i-a fost închinat Maicii Domnului, deşi în vremea aceea era locuit de păgâni.

Monahismul a apărut şi s-a dezvoltat în Egipt, Siria şi Asia Mică, de unde s-a răspândit ulterior în Palestina, precum şi în Europa. Bazele vieţii monahale în Athos se presupune, de către unii cercetători greci, că ar fi fost puse la începutul secolului al patrulea, când împăratul Constantin cel Mare ar fi ctitorit aici câteva mănăstiri, distruse ulterior de Iulian Apostatul. Alţii cercetători iau ca dată de început a vieţii monastice în Athos veacul al şaptelea. Primele documente care atestă fără echivoc o prezenţă monahală în Athos, sunt legate de particpirea unor călugări athoniţi la Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de împărăteasa Teodora, pentru restabilirea în Biserică a cultului sfintelor icoane.

În anul 885 împăratul Vasilios I recunoşte Athosul drept un teritoriu locuit exclusiv de călugări.

Sfântul Atanasie Athonitul, duhovnic şi prieten al Împăratului Nichifor Fokas, a pus în anul 963 bazele mănăstirii Marea Lavră, cea mai veche aşezare monahală din Athos existentă până astăzi. Ulterior s-au construit şi alte mănăstiri.

În anul 970 Împăratul Ioan Tsimiskes emite primul tipicon al Sfântului Munte Athos, după care trebuie să se conducă monahii de aici.

Numele de „Sfântul Munte” a fost adoptat şi confirmat în mod oficial de către împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul, prin tipiconul din 1046. Acest tipicon face referire şi la comerţul practicat de călugării aghioriţi. Din anul 1050 accesul femeilor este strict interzis în acest loc.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Nestor Vornicescu - Mitropolitul Olteniei

Incursiuni biografice şi frânturi de gânduri la împlinirea a zece ani de la marea sa trecere…

1927 - 1 Octombrie: S-a născut în comuna Lozova-Vorniceşti, judeţul Lăpuşna din Basarabia, din părinţii Vera (născută Roşu) şi Vasile Vornicescu, neam de plugari-răzeşi basarabeni, cu credinţa în Dumnezeu. Este cel mai mare din cei cinci copii ai familiei Vornicescu. „Niciodată n-am uitat, şi nu voi uita câte zile voi avea, Codrii Lăpuşnei, Vornicenii, Căpriana“. A fost botezat creştineşte, în biserica din sat, primind numele marelui ierarh Nicolae.

1934 - 1941: Urmează şcoala primară din satul natal, unde se remarcă prin strădania de a cunoaşte istoria neamului său (mai ales despre voievozi şi haiduci), folclorul şi obiceiurile folclorice şi creştine. Se afla printre premianţii clasei, deşi îşi ajuta părinţii la muncile câmpului. Amintiri duioase păstrează mamei sale, Vera, pe care o consideră primul său profesor, trecută la cele veşnice la 2 iulie 1936, când feciorul său, Nicolae, nu împlinise încă nouă ani.

1943 - 1946: Dând urmare tainicei chemări a Mântuitorului, încă din pruncie, cultivată în familie, tânărul Nicolae intră, ca novice, la Schitul Nechita din Munţii Neamţului, unde creşte drept şi viguros „ca un măslin frumos în câmp şi înălţat ca un paltin” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, XXIV, 16), înflorind “întru harul şi conştiinţa adevărului ” (II, Petru, III, 18).

1946 - 1948: Este primit frate rasofor la Sfânta Mănăstire Neamţ. Aici urmează Seminarul călugăresc de muzică bisericească.

1948 - 1951: La Sfânta Mănăstire Neamţ urmează Seminarul monahal superior, pe care-l absolvă ca premiant. Paralel cu studiul, se va îndeletnici şi cu meşteşugul tiparului.

1949: Debutează în revista Biserica Ortodoxă Română iar editorial cu romanul În afara legii (Iaşi, Editura Junimea, 1976).

Citeste mai departe…

Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare

Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste

Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.

Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi “Societatea academică pentru adevarul istoric”, un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului “Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”.

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică “comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia “religia este un opiu al popoarelor”.

Citeste mai departe…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc - Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ

- Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

- Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

- Dar până la vremurile acelea?

Citeste mai departe…