Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii. Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.

Cărarea Împărăției – pr. Arsenie Boca

14.I.43

Este pildă de ascultare, când va fi “vremea mântuirii” (Isaia 49, 8; II Corinteni 6, 2) – că pe vremea lui David nu era mântuire.
I. Păcatul lui David (II Regi 11, 15-27). Dumnezeu îi trimite un duhovnic. Prooroc către prooroc (II Regi 12, 1).
II. David se mărturiseşte vinovat şi primeşte partea pocăinţei: Dezlegarea. (II Regi 12, 13)
III. Urmează partea a doua a Pocăinţei: ispăşirea (II Regi 12, 14; 13; 15, 30; 16, Naum 1, 3).
1. Se vede strâmtorat să părăsească tronul, ca să nu facă război cu fiul său (II Regi 15, 30), deci iarăşi vărsare de sânge.
2. Îşi aude păcatul pe nume (II Regi 16, 7).
3. Diavolul îl ispiteşte printr-unul din însoţitorii săi, să mai facă măcar o moarte (II Regi 16, 9) şi, având ocrotirea lui Dumnezeu, e smerit întru cunoştinţă.
4. Dar ca unul ce-şi mărturiseşte păcatul şi ca unul ce cunoaşte lucrarea diavolului cea peste păcate, înlătură ispita diavolului, răbdând în ispite (II Regi 16, 10);
5. Folosul acestei răbdări: umilinţa (II Regi 16, 12).
6. Întoarcerea celor ce ţi-au greşit (II Regi 19, 19).
Umilinţa sau răbdarea răului este cea mai mare putere din lumea asta asupra răului. Cu umilinţa, care ştii ce putere are, stingi desăvârşit toate flăcările răului.
Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe Cruce: El, Slava lui Dumnezeu, trecând prin cea mai mare umilire cu putinţă pe pământ – dar ştiind ce putere are -, a biruit nu numai răutatea dracilor din oameni, ci însăşi puterile iadului le-a rupt şi a scos oamenii din iad şi de-atunci este mântuire pe pământ.
Mântuirea este roada umilinţei desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu, din care acum pot să mănânce oamenii şi să se mântuiască (Pomul de odinioară şi pomul de acum).
Să mănânce fără frică!
Învăţăturile lui David către oameni: Psalmul 31, 3-7; 33, 4-7:
1. “Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4).
2. “Mi s-a dat îmbolditor trupului ţepuşa Satanei, ca să nu mă înalţ (II Corinteni 12, 7). Umilinţa nu şade cu mândria la un loc. 

13.I.43

Pe calea mântuirii nu poţi merge singur, ci dus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, prin mâna văzută a slujitorilor Săi: preoţii Bisericii = ascultarea din dragoste = smerenie.
De îndată ce umbli de capul tău, te faci bucurie dracilor, orice ai face. “Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” – că altfel tu nu poţi deschilini cele ce-s: 1) de la Dumnezeu; 2) de la fire şi 3) de la diavol. Că diavolul umblă să ţi le bage în minte şi să te facă să le crezi ca ale tale sau chiar ale lui Dumnezeu, ori ele erau ale lui şi tu nu ştiai şi nici pe cine ştie nu te lasă să întrebi; că bagă bucurie necurată în tine şi mândrie cum că tu eşti mai deştept ca alţii, şi aşa să nu întrebi pe cine ştie şi să prinzi tâlharul.

*

Iată cum l-a prins pe Saul, căci cu o neascultare de duhovnicul său Samuel l-a atras desăvârşit în calea pierzării.
1) Porunca; 2) Saul a făcut altceva; 3) Samuel îi arată greşeala; 4) Saul face pocăinţă mincionasă; 5) Samuel e trimis pentru alt rege; 6) În Saul intră duh necurat; 7) Umblă să omoare, omoară preoţi; 8 ) Vin necazurile, filistenii; 9) Merge la vrăjitoare; 10) Vorbeşte cu morţii – cu diavolul; 11) Diavolul îi prooroceşte moartea; 12) Se şi omoară. Învăţătura Scripturii (vezia Cartea I a Regilor)

*

Legea peste păcate este aceeaşi, după cum şi Dumnezeu este: ieri, azi şi în veci, Acelaşi (Evrei 13, 8).
De la neascultare şi nepocăinţă începe calea pierzării şi sfârşeşte cu pierzarea veşnică.
Omorârea de sine este păcat împotriva Duhului Sfânt şi n-are iertare pentru că după el nu mai este pocăinţă.
Iată cum se ajunge din greşeală în greşeală şi din ce în ce tot mai mari, până la cuprinderea desăvârşită a sufletului de către diavol. – Dumnezeu îl chemase… 

12.I.43

“Bucuraţi-vă nu pentru că fug dracii de voi, ci bucuraţi-vă că numele voastre se află scrise în Ceruri” (Luca 10, 20).
Ca să ştii dacă ai sau nu ai scris numele tău în Cartea Vieţii veşnice (Filipeni 4, 3; Apocalipsă 20, 12 şi 15), e destul să cauţi în Cartea neagră, şi dacă te vei afla pe-acolo – află că nu eşti scris în două locuri – urmează să te osteneşti după lege şi să te ştergi din Cartea neagră şi pe măsură ce se şterg semnele tale din Cartea neagră, pe aceeaşi măsură încep să se arate semnele numelui tău în Cartea Vieţii. Şi cu cât osteneşti mai mult şi ceri mai mult mila lui Dumnezeu, cu atât mai luminos se va scrie numele tău în Cartea Vieţii.
Ştergeţi numele voastre din Cartea neagră.
Iată cine-s scrişi pe câteva foi din Cartea Neagră:
(I Corinteni 6, 9-10; Galateni 5, 19-21)

Tâlcuiri

“Ucenicul” adevărului, iar când vremea o va cere “mucenicul” adevărului.
În ce te află ceasul morţii în aceea vei fi socotit.
Nu lăsa de “azi” pe “mâine”, căci e socotire vicleană şi te prinzi într-însa.
Toate cele ale Cărţii negre apropie pe diavol de suflet, şi aşa se face că intră “urâciunea pustirii în locul cel sfânt” (Matei 24, 15).
Şi cu atare lucru în tine nu poţi să fii scris în Cartea Vieţii, după cum este scris “nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).
Osteniţi şi vă curăţişi după calea rânduită vouă, calea Pocăinţei, ca să se şteargă numele voastre din Cartea neagră şi să se scrie în Cartea Vieţii. 

11.I.43

1. Treptele păcatului:
1. momeala
2. asupreala
3. lupta
4. învoiala
5. fapta
6. a doua fire
7. robia desăvârşită asupra trupului şi a minţii
8. deznădejdea
9. omorârea de sine.
Biruie diavolul, fie:
1. partea poftitoare, “plăcerea”
2. partea iuţoasă (irascibilă – n. DS) “aprinderea mâniei”
3. partea cugetătoare: mândrie şi întunecare aprinzându-le sau întunecându-le.
2. Bătăile prin draci sunt cu ştirea şi îngăduirea lui Dumnezeu – căci omului multă vreme i-a plăcut lucrul lor. Şi prin lucrul care i-a plăcut îşi ia canonul. Nu lasă Dumnezeu ispite peste putere şi ştie de toată oseneala. Exemplu: mândria duce la îndrăcirea minţii.
Prin pocăinţă: cunoscând primejdia în care erai şi lepădând lucrul diavolului din minte, el caută să intre iarăşi, să te întoarcă la cele dintâi. Şi are omul mare război în urma pocăinţei – dar ostenind, ispăşeşte vremea cealaltă.

Sita cu două margini: mândria şi deznădejdea.
Răbdarea în ispite îi biruie,
Semnul Sfintei Cruci îi arde,
Postul şi rugăciunea îl alungă,
Iar smerenia te scoate din sită.
Şi să mai fie cineva să-ţi ajute ţie în vremea ostenelii tale.
Smerenia este: lucrarea Duhului Sfânt de cunoaştere a păcatelor (fără deznădejde)
– a te socoti cel mai de pe urmă (I Timotei 1, 15)
– a te socoti o grămadă de păcate (Iov 2, 8 )
– vrednic de toată ocara şi pedeapsa (II Regi 16, 10)
– o mare dragoste de Dumnezeu cu deosebire când te ceartă (Evrei 12, 6). 

Duminică, 10.I.42

I. Tatăl, Cel ce a trimis pe Ioan Înaintemergătorul ca să boteze, a propovăduit prin gura aceluia către păcătoşi, zicând: “Pocăiţi-vă!” (Matei, 3, 2)
II. Fiul, când S-a arătat în lume, acest cuvânt a pus ca începătură şi temelie a propovăduirii Sale: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 17)
III. Duhul cel Sfânt, când S-a pogorât în chipul limbilor de foc, acelaşi cuvânt a grăit prin apostolul Petru: “Pocăiţi-vă!” (Faptele Apostolilor 2, 38)
“Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum pe oameni, ca toţi, pretutindeni, să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17, 30)
Pocăinţa = Botezul al doilea, singurul care se poate repeta.
Acestea zice Domnul către oameni. Iată ce zice Satana < > (sic).
Omul ce alege – aceea va avea.
“De aceea, precum zice Duhul Sfânt: <<Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre…>> Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! Ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului” (Evrei 3, 7-8 şi 13).

1. Prin glasul conştiinţei.
2. Cu glas din afară – glasul preoţilor Bisericii.
3. Cu necazurile şi toată strâmtorarea: beteşuguri, pagube.
4. Războaie, cutremure, foamete.
5. Anarhia sau secera morţii peste toţi oamenii de pe faţa a tot pământul (Apocalipsă 14, 14-20).
6. Chinurile din urmă de la Antihrist, care va chinui pe oameni prin draci.
7. Timp nu va mai fi (Apocalipsă 10, 6). Dumnezeu Însuşi îi va chema pe oameni în chip înfricoşat la Judecata din urmă. Vine Dumnezeu tot mai aproape de oameni. Ce-i de făcut? Pocăinţă.

II. La calea mântuirii. Adică la o desfacere a dragostei noastre de lumea aceasta – căci noi nu suntem din lumea aceasta – ci străini şi călători pe-aici.
Ca de pildă omul ce-ar merge undeva într-o cale şi pe cale ar vedea la dreapta şi la stânga ba una, ba alta, şi ar tot sta şi-ar pierde vreme uitându-se ba la pietri, ba la lemne, ba la dealuri şi la celelalte şi l-ar prinde noaptea pe cale, când nu mai ştie şi nu mai poate merge.
Calea mântuirii e o cale a lui Dumnezeu spre El, şi cu învăţătură să nu pierdem vremea mergând sau să ne prindem inima în cele ce se arată pe lângă cale, că se poate întâmpla să pierdem calea cu totul, şi trece şi ziua. Şi ce-am făcut?
Mântuirea = fapta lui Dumnezeu prin care ne scoate din legăturile păcatului dacă vrem şi ostenim şi noi – căci Dumnezeu nu mântuieşte cu sila.
În calea mântuirii întâlnim 3 feluri de piedici: 1) lumea; 2) trupul; 3) diavolul.
Biserica – locul de plecare al căii – dă învăţătură cum se biruie piedicile:
1) Lumea o biruim prin: răbdare, iertare şi rugăciune;
2) Trupul îl biruim prin: foame, osteneală şi lepădarea de sine;
3) Pe diavol îl biruim prin: rugăciune, cruce şi Numele lui Iisus.
Calea mântuirii e o cale de pe pământ la cer. Din Biserica luptătoare în Biserica biruitoare, a sfinţilor. 

Volum de convorbiri realizat de Romeo Petraşciuc
Prefaţă, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor se vrea, în primul rând, o mărturie-reper a unor adevăruri, a unor trăiri de echipă care, coagulate, dau fizionomia unei personalităţi duhovniceşti cu totul providenţiale: Părintele Arsenie Boca.
Toţi cei cuprinşi în această carte – oameni care i-au fost apropiaţi şi care l-au căutat cu vreme şi fără de vreme – se recunosc pe sine doar în măsura în care îşi revendică dependenţa de Dumnezeu prin acest „Sfânt al Ardealului”, în fapt, al întregului Neam românesc. De aceea, istorisirile lor au vocaţia unor apoftegme-crucix, ce cheamă la recurs de sens, de valorizare.
Sunt mulţi cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Însă extrem de puţini care s-au şi întâlnit, efectiv, cu Sfinţia Sa. Cu duhul său, cu felul său de vieţuire, cu lumina izvorâtă din tâmplă de Prislop…
Pentru toţi cei care se află în căutarea Părintelui Arsenie, această carte poate fi încă un reper spre întâlnirea cu Sfinţia Sa…

Romeo Petraşciuc 

Cartea continuă seria de mărturii iniţiată de Editura Agnos (alături de volumele: Pr. Arsenie Boca. Sfântul Ardealului şi Pr. Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu) şi vine cu o nouă colecţie de convorbiri cu o parte din cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie şi dau mărturie despre cât bine le-a făcut lor Dumnezeu, prin acest Sfânt al Ardealului şi al întregului Neam românesc…

Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării 

Aşa a rânduit Dumnezeu ca, în timp ce se pregătea de tipar cartea aceasta, a distinsului meu prieten Romeo Petraşciuc, jurnalist şi teolog cu aplecare spre fenomenul Arsenie Boca (mai ales sub chipul acesta al mărturiei-interviu), un alt Părinte de marcă al Ortodoxiei, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, să fie prezent în lectura românească duhovnicească printr-o nouă traducere, în seria „Tâlcuiri şi cateheze”, şi anume cu volumul Cuvânt despre ascultare şi priveghere . Las la o parte similitudinile de viaţă ale Părinţilor acestora cu adevărat duhovniceşti şi faptul că au născut şi menţinut o trezire duhovnicească memorabilă în tinerii ţărilor lor, că au folosit forţa cuvântului duhovnicesc în mărturia lor profetică, că au coagulat comunităţi monahale cu totul remarcabile, că au înscris mănăstirile lor de suflet (Ormilia şi Prislop) pe hărţi ale pelerinajului ortodox universal, că nu se mai poate vorbi despre spiritualitatea Bisericii lor naţionale fără aportul lor duhovnicesc. Reţin doar, prefaţă la o carte cu un titlul bogat în semnificaţia restaurării sufletului omului contemporan, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, că cei doi Stareţi au lucrat şi trăit mărturia lor în umbra de lumină a Duhului Sfânt, ţintind la mântuirea lor şi a aproapelui nu după vreo reţetă duhovnicească sau dicteu tipiconal, ci după regula de har a Bisericii, trupul cel Viu al Mântuitorului.
Relaţia cea mai amplă pe care o remarci citind lucrările ori despre lucrurile săvârşite de cei doi minunaţi Părinţi este construcţia unui realism duhovnicesc viu, cordial şi ziditor, axat pe valorile unui stăreţism activ, care depăşeşte obştea monahală spre oamenii de rând, care devin monahi după râvnă şi cultură, chiar dacă nu şi după obştească aşezare. Dincolo de construcţia unui limbaj neo-filocalic, descoperi un stil de viaţă în Hristos care mută mănăstirea în apartamentul de bloc ori în casa de la ţară, o pastorală transmisibilă dintr-un ethos monahal într-unul larg, adresat laicilor râvnitori fără excese. Mută valorile desăvârşirii monahale în standardul normalităţii creştine, parte integrantă a rodirii Evangheliei în mijlocul poporului credincios ori ba. Mărturisitori ai Evangheliei în contexte sociale atinse de epoca post-belică, cu toate greutăţile sale, şi sub efuziuni politice atinse de comunism ori agravate constant de socialism (cazul României), Părinţii Emilianos şi Arsenie rămân comparabili în ieşirea lor din insularul limbajului de serviciu, determinând un limbaj duhovnicesc viu, salvator demnităţii teologale a vremii.
Cu un limbaj simplu şi direct, Avva Arsenie a descoperit intervievaţilor prezentaţi în acest volum, şi în cele care constituie deja tezaurul de mărturie arseniană a zilelor noastre, voia lui Dumnezeu: fără fasoane, fără duplicităţi duhovniceşti, fără încurajări false. Veţi remarca, fie că e vorba de minunatele interlocutoare Zoe Daian (un glas cu infuziuni copilăreşti), ori maica preoteasă Emilia Şpan (cu mărturii ferme, pe viaţă şi pe moarte), ori Livia Trâmbiţaş din Pojorta, fie că reţineţi cuvintele bărbaţilor-monah, preot ori mirean, discursul Părintelui Arsenie este unul viu, atât de viu încât şi atunci când îl rostesc ei te cutremuri, cauţi să înţelegi şi să schimbi ceva, spre mai bine. Este frisonul de duh pe care îl descoperă sufletului doritor de Dumnezeu lucrarea mântuitoare a Duhovnicului în lume, constanta descoperire a Mântuitorului Hristos drept Domn şi Dumnezeu, fără de care nu există Împărăţie şi mântuire.
Îndemnul consemnat de titlul cărţii acesteia mărturisitoare, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, nu e nicidecum un îndemn la a lăsa jos garda lucrării duhovniceşti, ci un îndemn la o lucrare însoţită de iubire, de îngăduinţă nădăjduitoare. Cred că, până astăzi, cei care urcă pe culmea înflorită de Har a Prislopului caută o astfel de mângâiere. Este limpede că Dumnezeu, la vremea prigoanei comuniste, fiecărui profil de căutător în credinţă a Căii Sale a dăruit un profil de duhovnic. Nici unul mai mare decât altul, ci egali cu Harul care ţinea o ţară la vremuri de crucificare. Pe schelele Drăgăneştiului, ca pe un diafan amvon, Părintele Arsenie picta în fraze picturale limpezi un mesaj de credinţă cel puţin la fel de catehumenal precum predicile Stareţilor Moldovei ori bucuroasa propovăduire a celuilalt Arsenie, de la malul Mării Negre. Iconografia sa, plină de sens în toate contextele de viaţă, nu suportă tipizare tocmai pentru că nu ţine de tipizare, scoţând pe furnirul zidului developarea cuvintelor unor conţinuturi mistice şi ascetice deopotrivă. Profetic şi sincer cu poporul, Părintele Arsenie Boca rămâne o taină, oricât de mult ne-am apleca asupra sa. Bucuria cunoaşterii lui personale, dublată de un frison de frică la care toţi intervievaţii fac apel, este dublată de bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu. În încercarea de a surprinde câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Stareţului, nici viaţa ucenicului conformă cu cea a Stareţului nu pot să cultive personalitatea creştinului, monahului în principal, Părintele Emilianos consemnează tocmai linia de forţă, conservată în titlul iscusit ales de Romeo Petraşciuc: „Primul lucru este bucuria noastră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, pentru că niciun om nu poate spune că nu este privit neîncetat de Dumnezeu, că nu este inundat de darurile Lui. Aşadar, atunci când nu mă bucur, înseamnă că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghină. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în problemele străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nicio urmă de întristare, are o nădejde. În general, bucuria noastră ne este răpită atunci când intră ego-ul în viaţa noastră. Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-şi curăţească grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea cu Dumnezeu să ia locul bucuriei ”. Tot acest parcurs terapeutic îl poţi remarca la toţi aceia care au dezvoltat o relaţie de viaţă şi moarte cu Avva Arsenie. Nu-i greu să distingi, astfel, în terapia şi practica pastoral duhovnicească a Părintelui Arsenie, emularea gândirii sale pe aceea filocalică şi neo-patristică a profundului duhovnic ortodox din toate arealulrile rezistenţei la lume, la diavol, la tot felul de nimicuri.
Urmând Părintelui Arsenie Boca, descoperi că Dumnezeu i-a dat o obşte de ascultători mult mai mare după trecerea la Cer decât în vremea stării lui printre muritori. Constaţi astfel, cu mare bucurie, că Familia Părintelui este una de Stareţ, cel puţin la modul creionat de celălat mare Avvă, Emilianos Simonopetritul. Fundamentul athonit al gândirii Părinţilor amintiţi trece, fragil, în bucuria noastră. Ca unul ce m-am bucurat de lumina Prislopului şi de Lucirea de Har a Ormiliei din crângul cu măslini, cred şi mărturisesc: minunea Ortodoxiei stă în unitatea de Duh Sfânt a Stareţilor ei.
Să ne bucurăm, dar, de Ortodoxia Bisericii noastre!

Pr. Constantin NECULA 

Cuprins
Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării
Amintiri dintr-o copilărie cu oameni (şi) sfinţi. De vorbă cu nepoata Părintelui Arsenie Boca (Zoe Daian)
“Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor…” (Pr. Ghelasie Ţepeş)
“Părinte, ajută-mă, că nu mai pot!…” (Emilia Şpan)
“Cu dragostea şi smerenia te mântuieşti” (Gheorghe Morar)
“Tot timpul îl simt pe Părintele aproape!…” (Maria Nistor) “Vezi, mă, că n-ai murit? Şi n-ai să mori!… N-ai să mori!” (Pr. Romul Poparad)
Mărturii din Pojorta 

6.I.43

4.
1. Începutul mântuirii e Botezul.
2. Începutul lucrului de mântuire al lui Iisus a fost Botezul în Iordan de la Ioan.
3. Când S-a înălţat de pe pământ la cer, acest cuvânt l-a lăsat apostolilor: “Mergând în toată lumea…” (Matei 28, 19).
4. Botezul Mântuitorului şi botezul nostru. El 2, noi 3. “Am un botez…” (Luca 12, 50)
5. a) Smerenia lui Ioan botezând pe Domnul (matei 3, 14; Ioan 3, 30)
b) şi asprimea lui botezând pe farisei (Matei 3, 7)
6. Mâna care s-a atins de Domnul
7. Cele trei botezuri…

Naşterea.

A.n. om nou – 1 Sim. St.

 2. V.c.m.

1. Botezul
2. Postul
3. Ispitirea
4. Predica pocăinţei