Prea Sfinţite Părinte, mai are nevoie tânărul contemporan de Dumnezeu ? Credinţa în Iisus Hristos mai poate suscita interes tânărului de lângă mine ?

Dintotdeauna omul „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu a avut o legătură specială cu Creatorul Său. Tânărul, cu atât mai mult, a simţit o chemare spre cele înalte şi inefabile, spre cineva cu care să intre în comuniune şi acest Cineva a fost Dumnezeu.

Şi în vremurile noastre toţi avem nevoie de Dumnezeu şi mai ales generaţia tânără are nevoie de comuniune cu Acesta spre a se desăvârşi, spre a progresa spre tot lucrul cel bun şi folositor şi în final pentru a dobândi viaţa cea fericită care este la Dumnezeu.

Pentru a te apropia de Dumnezeu trebuie să ai mai întâi de toate credinţă. Credinţa, acea virtute teologică pe care o primim în dar în taina Sf. Botez şi pe care căutăm să o fructificăm şi să o dezvoltăm mereu pe parcursul existenţei noastre.

Pentru tânărul contemporan credinţa este absolut necesară pentru a se apropia de Hristos şi de învăţătura Sa cea dumnezeiască, pentru a o experia în propria viaţă şi pentru a se desăvârşi. Ea, credinţa poate suscita un interes deosebit în rândul tinerilor mai ales că aceştia se află în căutare de modele de întruchipat în viaţă, iar credinţa le deschide universul cunoaşterii teandrice şi îi conduce spre idealul suprem al sfinţeniei şi al bunăstării atât materiale cât şi spirituale.

Tânărul este mai aplecat spre chemarea credinţei prin faptul că este în formare şi în complexul cunoaşterii aceasta îi dă pârghiile necesare experierii vieţii duhovniceşti în toată plenitudinea ei.

Tânărul găseşte în Hristos Domnul atât sprijinul necesar în viaţa de zi cu zi, cât şi prietenul şi tovarăşul desăvârşit care odată descoperit nu te lasă la greu care nu te părăseşte niciodată şi care te însoţeşte şi dincolo în zările veşniciei.

Ce îl deosebeşte pe un tânăr care s-a întâlnit cu Hristos, în perimetrul Ortodoxiei, de unul care nici nu vrea să audă de Hristos sau, poate, nici nu ştie că are nevoie de El, admiţând că ambii sunt oameni de „bun simţ” moral, civic, cultural…

Ortodoxia are marele dar şi privilegiu dumnezeiesc de a-l apropia pe tânăr de Hristos într-un mod direct şi plenar. Ea îl pune pe acesta într-o relaţie personală cu Hristos cel răstignit şi înviat. Îl face ca şi el să vieze în viaţa cea nouă adusă în lume

prin Învierea Sa din morţi. Ortodoxia îi oferă tânărului toate mijloacele şi pârghiile de care are nevoie pentru a intra în legătură cu Hristos şi mai mult pentru a se identifica cu El prin toate actele sfinţitoare ale vieţii liturgice şi mai ales prin dumnezeiasca Liturghie.

Din păcate tânărul care nu-l cunoaşte pe Hristos din varii motive sau care-l respinge direct, se află într-un con de întuneric duhovnicesc, iar această lipsă a luminii celei dumnezeieşti, lipsă cel frământă pe tot parcursul vieţii îl împinge la multe acte şi fapte necugetate. Tânărul fără Hristos este doar un specimen fizic, ce nu se impune cu nimic în ochii semenilor lui şi care nu reuşeşte să-şi găsească împlinirea sa spirituală pe acest pământ.

E adevărat că tânărul care nu-l are pe Hristos, poate fi „cu bun simţ“, moral, civic, cultural, poate mai bine ca unul credincios dar totuşi îi lipseşte elementul fundamental al existenţei şi anume spiritualul, orientarea sa către Cer şi acordarea faptelor sale cu poruncile divine ale Evangheliei.

Ortodoxia ca trăire şi experiere a vieţii în Hristos oferă condiţiile propice dezvoltării unei relaţii speciale a tânărului cu Hristos, îi oferă acestuia posibilitatea vieţuirii în noul eon eshatologic al Împărăţiei Cerurilor inaugurat prin moartea şi învierea Domnului.

Cum se manifestă astăzi, Hristos, între tineri ?

Hristos se manifestă între tineri astăzi la fel ca şi acum două mii de ani când El a fost pe pământ şi „cu oamenii a petrecut” (Baruh 3, 38), învăţându-i legea cea sfântă, călăuzindu-i spre Împărăţia cea veşnică şi tămăduind toată boala şi neputinţa în popor.

„Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veac acelaşi este” ne spune Sf. Apostol Pavel deci formele de manifestare a Lui sunt mereu actuale şi vor fi până la sfârşitul veacurilor.

Hristos se arată acolo unde inima, mintea şi sufletul sunt curate şi unde El este aşteptat şi primit cu bucurie neprefăcută.

Hristos vine în sufletul tânărului şi îi aduce pacea, binecuvântarea şi harul Său ca daruri mai presus de fire. El nu vine singur ci împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt deci întreaga Sfântă Treime îşi va face sălaş în sufletul tânărului deschis credinţei şi colaborării cu El. Proorocul şi psalmistul David se întreba retoric „Cum îşi va păzi tânărul calea sa” şi tot el răspunde „păzindu-se de poruncile Tale” (Ps. 118).

Deci păzirea poruncilor Domnului este calea ce duce la Hristos pe orice tânăr însetat de desăvârşire şi de sfinţenie.

Pe măsură ce tânărul împleteşte funia poruncilor Legii îl descoperă pe Hristos „Calea, Adevărul şi Viaţa” ( Ioan 14,6 ) după cum învaţă Sfântul Marcu Ascetul.

Iată deci modul de manifestare a lui Hristos în viaţa tânărului de astăzi, care cu toate încercările şi piedicile vieţii tumultoase are posibilitatea de a ieşi din Babilonul acestei lumi pentru a se apropia de „Lumina cea lină” şi de a găsi odihnă sufletului său.

Este tânărul de astăzi mai aplecat spre păcat, decât tânărul de odinioară ?

Cu siguranţă că da. Şi aceasta pentru că şi ispitele lumii moderne sunt mai multe, mai variate şi mai înşelătoare.

Tinerii de astăzi au a se lupta cu mai multe tentaţii decât cei din alte timpuri. Cu cât tehnica devine mai avansată cu atât şi ispitele lumii cresc şi se cere o strădanie susţinută pentru a le birui. Căile şi mijloacele de luptă împotriva păcatului sunt însă aceleaşi pe care ni le recomandă Cartea Sfântă şi învăţătura Bisericii din todeauna.

Cum să ne „imunizăm” faţă de ispitele de zi cu zi ?

Mai întâi prin ferirea de păcat şi de prilejurile de a păcătui, prin evitarea tovărăşiilor rele şi a tentaţiilor păcătoase.

Apoi prin viaţă curată, prin respectarea poruncilor Evangheliei prin rugăciune, post şi fapte bune şi mai ales prin participarea la viaţa liturgică a parohiei. Ispitele se înţelege nu sunt un păcat ci doar consimţirea la săvârşirea lor se transformă în păcat care ne îndepărtează de Dumnezeu. Ispitele ne vin ca o încercare a voinţei şi credinţei noastre şi de aceea trebuie să fim în stare de trezvie pentru a ne putea împotrivi lor şi în final a le birui, aşa cum ne învaţă Sf. Apostol Iacob „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce îl iubesc pe el” (Iacob 1, 12).

Întăriţi în credinţă, lucrători în faptele dragostei creştine şi îmbrăcaţi în haina nădejdii vom putea să trăim cu maximă intensitate viaţa spirituală şi să devenim imuni la ispitele şi păcatele lumii în care vieţuim.

Cum se vede dinspre Prea Sfinţia Voastră, relaţia aceasta Avva-ucenic într-o lume a diluţiei spirituale ?

Relaţia dintre Avvă respectiv părinte duhovnicesc şi ucenic trebuie să fie una bazată în primul rând pe dragoste, care este „legătura păcii” . Dragostea este cea care uneşte pe părintele duhovnicesc de fiul său sufletesc şi care păstrează această legătură pe parcursul întregii vieţi.

Dragostea se cuvine să fie reciprocă şi să fie izvorâtă dintr-o legătură sinceră între cei doi.

În al doilea rând ea trebuie bazată pe încredere, ucenicul văzând în părintele său duhovnicesc un reper moral şi un ideal de întruchipat, şi ale cărui sfaturi şi îndemnuri trebuie să le pună în practică pentru a ajunge la desăvârşire.

Ucenicul trebuie să aibă încredere depline în părintele său sufletesc la fel şi acesta trebuie să se îngrijească îndeaproape de progresul spiritual al ucenicului. Lucrarea lor se cere să fie complementară ca în cazul vaselor comunicante fiecare având de câştigat spre folosul lor sufletesc.

Ce V-a ajutat, ce V-a optimizat tinereţea, pentru a o orienta spre Hristos ?

Cred că mai întâi educaţia spirituală pe care am primit-o de la părinţii mei şi în special de la mama mea – Dumnezeu să o ierte – care era foarte evlavioasă. Nu era bigotă, era o femeie raţională dar care avea o puternică credinţă în Dumnezeu şi o evlavie deosebită la Maica Domnului. Ştia Paraclisul Maicii Domnului pe dinafară şi ne punea şi pe noi copiii să-l citim zilnic.

În fiecare Duminică şi sărbătoare întreaga familie mergea la biserică la Sf. Liturghie.

Cred că de acolo am simţit chemarea tainică de a deveni slujitor al lui Dumnezeu şi această chemare am dezvoltat-o continuu pe parcursul anilor de Seminar şi de Facultate. Am simţit mereu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea şi am avut câteva intervenţii directe ale Lui în viaţă care m-au marcat profund şi care m-au făcut să devin călugăr. Lucrul acesta a fost o mare decepţie pentru familie care n-a consimţit niciodată la aşa ceva. Ei voiau să fiu preot într-o parohie cu familie şi copii dar Dumnezeu a lucrat altfel şi pururi Îi mulţumesc pentru acest drum pe care am apucat. Apoi legăturile pe care le-am avut cu oamenii duhovniceşti din sat sau din altă parte mi-au înlesnit drumul spre slujirea lui Hristos, slujire care nu e de loc grea dar nici uşoară.

Cum să afle tânărul, mai adânc, sensul de foc al Liturghiei ?

Liturghia este centrul vieţii bisericeşti şi a petrecerii creştine. Din păcate ea trebuie redescoperită în toată profunzimea şi înţelesurile ei tainice pentru a putea fi pătrunsă şi trăită de către fiecare creştin. Ea aduce cerul pe pământ şi ne face să trăim deja în eshaton şi să pregustăm bucuriile ce ne aşteaptă dincolo în Împărăţia Domnului cea fără de sfârşit.

Din păcate mulţi dintre cei care participă la Liturghie nu înţeleg sensul prezenţei lor acolo. Ei văd Liturghia ca un spectacol la care participă pasiv dar care nu le produce o trăire spirituală intensă. Trebuie să descoperim sensul adevărat al Liturghiei şi să încercăm să o trăim la justa ei valoare. Văd şi pe la parohii credincioşi prezenţi în număr redus la Sf. Liturghie dar prezenţi în număr mare la Taina Sf. Maslu de obşte şi la dezlegări de tot felul. Consider că printr-o bună cateehizaţie şi educaţie începută din familie şi continuată în şcoală tânărul poate descoperi comoara cea aleasă a Liturghiei în care Hristos Domnul este atât săvârşitor, cât şi primitor şi dăruitor de daruri dumnezeieşti.

Ce V-a atras, ca tânăr, mai mult la Ortodoxie ?

Cred că cel mai mult m-a atras frumuseţea cultului divin, forma lăcaşului de cult – la noi în Tălmaciu era o biserică în stil bizantin – veşmintele preotului ca şi celelalte obiecte de cult. Liturghiile şi Vecerniile la care participăm ca şi copil avem darul de a mă transpune într-o altă lume care mă fascina, mă uimea şi care tainic mă chema spre ea.

Cântarea în comun de la Liturghie din biserica parohială era ceva dumnezeiesc care impresiona pe oricine asista la slujbă, la fel ca şi participarea masivă a credincioşilor la viaţa liturgică a parohiei.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre câteva dintre modelele duhovniceşti care v-au jalonat, „normat” viaţa de credinţă.

În primul rând părinţii mei care mi-ai insuflat de mic în suflet credinţa şi evlavia faţă de cele sfinte.

Apoi preoţii slujitori din satul natal, părintele Ioan Circov – fost ani de zile arhidiaconul mitropolitului Nicolae Bălan – preotul Mircea Creţu actual paroh la Tălmaciu care a avut o influenţă mare asupra mea. Aş aminti apoi pe preotul Ioan Roman din Tălmăcel – decedat în 1991 – un om duhovnicesc deosebit, care se bucura de o mare preţuire în rândul credincioşilor, un om rugător şi un bun predicator. Pe parcursul anilor de studiu am avut ca modele duhovniceşti în viaţă pe ierarhii de la Cluj, arhiepiscopul Teofil Herineanu şi episcopul vicar Justinian Chira pe când eram în Seminar iar apoi la Sibiu pe viitorul episcop de Oradea Ioan Mihălţan pe atunci profesor şi preot celib şi bineînţeles pe mitropolitul Antonie Plămădeală al cărui ucenic mă consider că am fost şi cu care am lucrat vreme de 15 ani în ogorul Domnului.

De la toţi aceştia ca şi de la alţii pe care i-am avut ca modele am învăţat că slujirea lui Hristos este jertfelnică şi incumbă multă responsabilitate şi dăruire şi dă celui ce o înţelege la justa ei valoare bucurii duhovniceşti nepieritoare.

Aveţi vreo carte de căpătâi, în care vă refugiaţi, din când în când, pentru a vă găsi liniştea şi bucuria curajului de a merge mai departe ?

Aş aminti în primul rând Cartea de Rugăciuni pe care o avea mama de la un călugăr, tipărită în anul 1916 la Bucureşti şi care cuprinde Paraclisul Maicii Domnului, apoi Psaltirea, traducerea episcopului Nicodim tipărită la Bucureşti în 1941 şi pe care o am de la o prietenă a mamei şi vecină cu noi, Josefina Belbe fostă călugăriţă la mânăstirea Bistriţa din Oltenia şi dată afară în 1959 în urma decretului.

Acestea sunt cărţile mele de căpătâi din care sorb zilnic noi puteri în munca de slujire ca arhiereu a Bisericii lui Hristos, cea „una, sfântă sobornicească şi apostolească”.

† Dr. Visarion Răşinăreanu

Episcop-vicar,
Sibiu

(Proaspăt ales, Episcop de Tulcea)