Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat.” (Sfântul Atanasie cel Mare)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Cine-i drept înaintea Domnului?

Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
– Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?
– Nu, fiule, nici vorbă!
– Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?
– Nici acesta?
– Dar atunci, cine este drept?
– Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Recenzie: „EXPERIENŢA MĂRTURISIRII” VALERIU ANANIA, „DE DINCOLO DE APE. PAGINI DE JURNAL ŞI ALTE TEXTE”,

EDITURA DACIA, 2000, 159 PAG.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Niciodată n-am să ştiu pe care dintre „ei” i-am admirat mai mult: ierarhul Bartolomeu, memorialistul Valeriu, poetul, publicistul, prozatorul sau dramaturgul ? Şi pentru a găsi un răspuns ar trebui să reiau mare parte din cărţile care mi-au hrănit adolescenţa prin forţa lor de expresie. Dar n-am s-o fac pentru că-mi place acest soi de incertitudine care te pune în faţa operei întregi, unde începi să te regăseşti în măsura în care te cauţi.

„De dincolo de ape” este un alt fel de mărturisire, nu atât de provocatoare ca cea despre patriarhul Iustinian din volumul „Atitudini” sau ca cea despre Arghezi din „Rotonda plopilor aprinşi”. Volumul se situează în continuarea altor două de publicistică: „Din spumele mării” şi “Pledoarie pentru Biserica Neamului”, descoperindu-ne, dacă mai era nevoie, personalitatea complexă a autorului prin diversele genuri literare şi eseuri teologice pe care le abordează. Cu câteva excepţii, aceste texte au apărut în almanahul „Credinţa” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada (1965 – 1976) al cărei redactor a fost, precum şi în caseta de literatură „Noi” din aceeaşi îndepărtare.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Cinci ani de la trecerea la Iisus Hristos Domnul – Arhiereul cel Veşnic a Înaltpreasfinţitului Sa Dr. Antonie Plămădeală – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului

Frânturi de gânduri despre marea sa trecere…

De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos – Sfântul Ioan Botezătorul… În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine – Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!…

Noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri – la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus – Judeţul Braşov – acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX – lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi – mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!…

Citeste mai departe…

Trupul şi sufletul

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. După aceea, prietenul său l-a întrebat:
– Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
– Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.
– Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
– Ar fi, desigur, o nedreptate.
– Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi in felul acesta?
– Cum? – se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?
– Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt.
Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul în timp ce sufletul îi este mort.

“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” (Sfântul Tihon)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Înţelepciunea călugărului

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
– Părinte, pot să te întreb ceva?
– Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
– Vezi, deja te-am întrebat.
– Iar eu deja ţi-am răspuns.
– Ce mi-ai răspuns?
– Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă.” (Sfânta Scriptură)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Înaltpreasfinţitul Pimen la ceas aniversar

Astăzi Înaltpreasfinţitul Pimen împlineşte 91 de ani.

Născut în localitatea Greabănu, judeţul Buzău, la data de 25 august 1929, Înaltpreasfinţitul Pimen, Zainea Vasile din botez, este licenţiat în Teologie si Arte plastice având şi studii de specializare la Universitatea din Koln între anii 1976-1977.

Tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ în anul 1951 sub numele Pimen, este hirotonit ierodiacon, iar după 6 ani ieromonah (1957). Profesor la şcolile monahale din mănăstirile Neamţ şi Secu, pedagog la Seminarul teologic din mănăstirea Neamţ, Înaltpreasfinţitul Pimen ajunge, stareţ la mănăstirea Putna (1957- 1961), apoi la mănăstirea ,,Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, din anul 1979 ocupând funcţia de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. Este numit episcop-vicar în 1982 al aceleiaşi Arhiepiscopii, cu titlul „Suceveanul”. La 24 ianuarie 1991 este ales arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen a îndeplinit câteva misiuni peste hotare slujind la Arhiepiscopia Ortodoxă din America şi Canada şi fiind reprezentant al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim.

Lucrări:
Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi semnificaţia ei teologică redată în frescele din nordul Moldovei, Însemnătatea teologică a icoanei Botezului Domnului, Icoana învierii, Cuvântul şi icoana, Dobândirea, păstrarea şi desăvârşirea mântuirii noastre, Articole apărute în revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, O serie de articole, recenzii şi cronici în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” sau “Candela” de la Suceava.

Sursa: Radio Reîntregirea

Sfânta Biserică

Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:
– Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.
– Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.” (Sfântul Nicodim )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
– Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
– De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
– Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
– Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan

Taina Sfântului Botez

Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:
– Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?
– Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
– Da, îi răspunse omul.
– De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi? – îl mai întrebă preotul pe om.
– Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
– E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se “îmbolnăvi” sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot. Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluierasul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.” (părintele Paisie Olaru)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” – Leon Magdan