Bisericile de sub ape

Bătrânii satului Cinciş, localitate milenară aşezată pe malul drept al Cernei Mureşene, între Hunedoara şi Haţeg, la o altitudine de 260 metri, povestesc şi acum, după câteva decenii, înfioraţi şi cu lacrimi în colţul genelor, cum apele, tulburate de oameni, le-au îngropat pentru totdeauna bisericile.

În aceste locuri, unde astăzi de află un impozant lac de acumulare ce deservea cândva Combinatul Siderurgic din Hunedoara, existau câteva sate suitoare spre Cer prin tradiţiile, istoricitatea şi sfinţenia simplităţii lor. Pentru a asigura apa necesară Combinatului şi pentru crearea unei baze de distracţie pentru „clasa muncitoare”, conducerea comunistă a anilor 1962 decide nimicirea satelor „de jos”, aflate în depresiunea Cincişului, matcă pentru viitorul lac de acumulare. Cele trei biserici ortodoxe, în ciuda eforturilor localnicilor, sunt distruse până în temelie, până ce nu mai rămâne piatră pe piatră. Doar biserica romano-catolică rămâne în picioare, fără acoperiş, iţindu-se din când în când dintre ape, atunci când acestea se retrag către depărtări.

O dată cu distrugerea vechii vetre a Cincişului şi mutarea ei mult „mai la deal” s-a nimicit şi parte din sufletul celor de aici, oameni descălecători de istorie, exponenţi ai unor vremuri demult apuse, coborâtoare din frânturi de istorie şi simţire. Temelia vechii biserici distruse din Cinciş – monument istoric din secolul al XVI-lea – se presupune că a slujit ca fundament unui sfânt locaş creştin al anului 130.

Părintele Oprea Crăciun, minune a lui Dumnezeu

Am pornit spre Cinciş – satul de azi, mutat la câţiva kilometri spre Hunedoara – fascinat de viaţa unui om de aici, care a dat viaţă noii aşezări, încercând să tragă istoria după el, spre statornicirea bunei-purtări de grijă a lui Dumnezeu pentru oamenii de aici. Părintele Oprea Crăciun, preotul satului, este un bătrân de o suavitate copleşitoare. La cei 81 de ani împliniţi de curând, martor atent şi îndurerat al vitregiilor de oarecândva, el este unul din preoţii care te învaţă buchisirea cu rost a mărturisirii de credinţă, în orice situaţie şi cu orice preţ. Pentru încredinţările sale religioase, Sfinţia Sa a plătit cu opt ani de închisoare, în lagărele comuniste de la Arad, Timişoara, Oradea, Aiud, Gherla, Jilava, Canal… Totodată, el este şi unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, unde şi-a petrecut aproape un an din viaţă.

Pr. Oprea cu greu a acceptat să vorbească. Pentru că, spune el, „tuturor celor care am fost acolo nu ne vine să povestim cele prin care am trecut. M-am ferit întotdeauna să vorbesc despre mine… Sunt lucruri, multe dintre ele, care nu se spun, care ţin de o anumită intimitate cu Dumnezeu. Iar altele nu se spun din bun simţ, pentru că ar fi prea grele de dus de către cei de azi”. În ceea ce îl priveşte pe Părintele Oprea, până după evenimentele din Decembrie `89, nici copiii săi nu au ştiut prin ce a trecut tatăl lor. Nu le-a spus niciodată nici măcar că a fost închis.

Student absolvent al anului I al Academiei Teologice din Arad, tânărul Oprea Crăciun este arestat de Securitate în plină stradă. „M-au dat în primirea lor cineva de la teologie. Îmi era profesor. Mai târziu a ajuns preot ortodox în Londra. Omul ăsta m-a scos la plimbare, să-mi dea ceva de lucru. A fost silit şi el să facă treaba asta. A venit Securitatea şi m-a luat. M-au dus la Securitate şi acolo mă aşteptau mai mulţi gealaţi. Vreo patru-cinci. M-au introdus într-o cameră cu obloanele închise, m-au trântit la pământ, m-au descălţat şi m-au bătut la tălpi. Rău de tot…” În timp ce era bătut, studentul Oprea rostea neîncetat Tatăl nostru. Şi se ruga pentru cei ce îl loveau cu bestialitate. Toate acestea familia le află mult mai târziu, de la unul din torţionari.

De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timişoara. Aici – continuă Părintele – „eram câte 20 de oameni în celulă, toţi elevi sau studenţi. Ne aruncau câte trei pâini să ne împărţim. O făceau anume, ca să ne batem pentru mâncare. Întotdeauna erau neînţelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică… La o anumită oră, seara, ne încuia. Şi dacă mureai, nu mai deschideau uşa până dimineaţa. Prima zi, după ce s-a făcut închiderea de seară, i-am invitat pe ceilalţi colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam şi câte o cărticică de rugăciuni. Şi ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta de rugăciune, de meditaţie religioasă, nu a mai fost nici o dezbinare. Nu mai existau acuze. Era o deosebită linişte. Preocupările erau de a duce o viaţă creştină.”

De acum, şirul peregrinărilor prin puşcările comuniste pare a nu se mai sfârşi. Una din cele mai grele perioade ale detenţiei însă, de care Părintele îşi aminteşte şi acum cu fior, este cea a „experimentului Piteşti”. L-am rugat să ne spună câte ceva din această cumplită vamă a încercării.

„La Piteşti s-a pus problema reeducării. De către Bogdanovici şi Ţurcanu. Erau condamnaţi, însă în serviciul Securităţii. Ţurcanu era foarte inteligent, student la Drept. L-au îndopat cu ideea că îl vor face ministru. L-au condamnat la moarte, mai apoi. Plângea urlând în celulă, înainte de a-l omorî, că a fost înşelat. El trebuia să facă reeducarea la Piteşti.

Când am ajuns la Piteşti, în august 1949, deja am făcut cunoştinţă cu echipa lui Ţurcanu. Cu noi au fost aduşi trei inşi, care spuneau că au ajuns atunci şi ei. Însă erau mai demult, oameni de-ai lui Ţurcanu. Eu am fost repartizat la celula numărul 9, spre sud, la etajul 1. La numărul 10 era celula lui Ţurcanu şi a colaboratorilor săi. Când am ajuns noi, era o izolare grozavă. Înainte fusese mai multă libertate. Înainte, cu o săptămână-două, ne spuneau alţii, veniţi de ceva vreme acolo, gardienii le spuneau deţinuţilor Domn` student. Acum eram trataţi cu termenul de bandit. Au început să ne bată. Pentru orice. Dacă nu te mişcai repede, puneau bâta pe tine. Mergeam pas cadenţat şi la WC. Nu veneau foarte repede, mâncai bătaie. Timp de câteva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu vedeai nici o steluţă de ulei în gamelă. De ce? Ca să slăbească oamenii. Nu aveai chip nici să te scoli de pe pat. Pe nişte fiare dormeam. Iar când eram mulţi, dormeam pe jos.”

Prin decembrie, tânărul Oprea aude zgomot de bătăi groaznice în camera numărul 1. Toţi miliţienii, împreună cu directorul puşcăriei şi cu şeful gardienilor, erau adunaţi acolo. „Stăteau cu toţii afară, istoriseşte Părintele. Noi îi vedeam prin vizetă. Înăuntru auzeam urlete. N-am ştiut ce se întâmplă. A fost prima declanşare a reeducării. Au fost bătuţi până ce au spus tot ce le cereau ăia şi au trecut de partea lor.”

Puţin mai târziu s-a produs o altă ambuscadă. O parte din deţinuţi au hotărât „să-şi schimbe atitudinea”, adică să treacă de partea torţionarilor, împotriva colegilor de celule. „Nu suntem împotriva comunismului, spuneau ei. Ce avem noi cu el? Nu avem de gând să ne putrezească oasele aici. Cine vrea să-şi schimbe atitudinea să spună, iar cine nu, nu! Atunci s-a pornit învrăjbirea, punctează Părintele Crăciun. Cei care voiau să-şi schimbe atitudinea aveau la îndemână bâte. Şi ne-au lovit în cap, ne-au bătut zdravăn! După aceea ne-au pus pe fiecare să spunem ce părere avem. Când au ajuns să mă întrebe pe mine, le-am spus: Măi oameni buni, dacă voi aţi hotărât să rupeţi cu atitudinea pe care aţi avut-o şi să vă daţi pe brazdă, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie, din copilărie până acum, în sens creştin. Cum se va face asta, nu pot înţelege! S-au ridicat împotriva mea. După bătaia aceea, unul dintre noi a găsit un ciob şi şi-a tăiat venele. Alţii au fost bătuţi groaznic. Administraţia spunea că nu a ştiut nimic. Însă erau toţi în colaborare cu Ţurcanu.”

De la Piteşti, banditul Oprea Crăciun este dus la Canal. De aici are o altă amintire cutremurătoare, pe care o va purta cu durere până Dincolo, în veşnicie. „Când am ajuns la Canal eram foarte slăbit. De abia îmi târam picioarele. Şi aveam muncă normată. Aruncând la pământ, forţând lucrul, mi-am rupt nişte fibre musculare sub omoplat. O lună de zile nu am putut să îmi îmbrac singur cămaşa. Dar de lucru nu am fost scutit. În perioada asta a venit tata la mine, clandestin. L-am observat. Fusesem şi operat de curând la un picior, la care am făcut infecţie din cauza mizeriei, iar acum eram cu cârjele subsioară. Tocmai atunci a venit tata la mine. Nu am putut vorbi deloc cu el atunci. A ajuns acasă şi a murit. De necaz. Mi-au povestit mai pe urmă fraţii mei. Mama murise ceva mai înainte, dar eu nu ştiam. Chiar şi colegii de puşcărie, care ştiau că mama murise, nu mi-au spus. S-au comportat creştineşte, să nu mă facă să sufăr.”

Însă Dumnezeu, Cel Care este şi Proniatorul a toate, dăruieşte mângâiere multă chiar şi în asemenea situaţii. „Pe mama am visat-o când a murit, îmi spune Părintele. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare. Dar eu nu ştiam că a murit. Iar în noaptea de Crăciun a anului `54 iar mi s-a arătat în vis, în grădină, şi mi-a dat un semn că mai am un drum de trei luni. În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, am fost eliberat.”

În 1955 tânărul Oprea este din nou liber. Înainte de a se apleca spre casă, ajunge la Arad, pentru a încerca să-şi reia studiile. Absolvă teologia în `59, însă e hirotonit doar peste cinci ani, o dată cu eliberarea deţinuţilor prin memorabilul decret de graţiere din `64. E hirotonit de Prea Fericitul Teoctist, într-un sat din preajma Cincişului. Aici asistă neputincios la nimicirea satelor, în plin avânt expansionist al civilizaţiei „clasei muncitoare”. Cununia sa, în 1962, este şi ultima cununie săvârşită în fosta biserică din Cinciş, ale cărei rămăşiţe zac acum sub ape.

File de acatist la bisericile de sub ape

L-am rugat pe Părintele Oprea să ne istorisească despre mutarea Cincişului şi scufundarea străvechilor vetre din împrejurimi.

„Lacul acesta s-a creat cu două scopuri. Unul: apă industrială pentru combinat; doi: loc de distracţie şi de recreere pentru clasa muncitoare. Al doilea scop funcţionează şi acum. Au fost acolo satele Cinciş, cel mai mare, cu vreo 90 de case, Cerna, Baia Craiului, Moara ungurului şi Ciulenii. Erau trei biserici ortodoxe şi una romano-catolică. În Baia Craiului era, lângă biserica ortodoxă, una catolică, mare, făcută de Maria Tereza. Din biserica ortodoxă, monument istoric din secolul XVI, a fost extrasă pictura şi dusă la Castelul Huniazilor. Nu a fost conservată cum trebuie şi s-a degradat.

Am mutat întâi morţii aici. La biserica din baia Craiului am pus un credincios să pună bare de fier la uşi şi mobilierul să-l ducă în cafas, adică în cor, ca să nu fie nimicită cu totul de pescari. Au rupt însă lacătele şi au devastat-o, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Când se mai retrage apa, se văd crucile din sate, moloz, dărâmături…”

Oamenii acestor vetre au fost mânaţi mult mai la deal. „Pe locul ăsta, a Cincişului de acum, a fost pădure. I s-a marcat fiecăruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliţă şi a trebuit să ne mutăm aici.”

Din încredinţarea P. S. Timotei Seviciu, episcopul Aradului, după 1990 Părintele Oprea iniţiază demersuri pentru construirea unui muzeu la Cinciş, care să conserve memoria de veacuri a acestor aşezări.

„Am găsit 59 de fresce şi 10 icoane pictate pe lemn la castelul din Hunedoara, care au aparţinut bisericii vechi din Cinciş. Le-am inventariat, i-am raportat Prea Sfinţitului, şi apoi s-a pus problema creării acestui muzeu. Nu am putut angaja încă lucrarea. Nu am reuşit să primim de nicăieri nici un ajutor, în ciuda demersurilor noastre. Şi am pornit aşa, singuri. Din 1990. Am adunat de pe la credincioşi câte un bănuţ şi, încet-încet, ne-am apucat de lucru. Şi am găsit şi oameni care ne-au ajutat. De anul trecut am început să lucrăm la ridicarea lui.”

Astăzi muzeul pare a prinde mai mult ca oricând viaţă. În preajma lui, la poalele noii biserici – o ridicare monumentală, cât o catedrală, care încearcă să îmbrăţişeze sub omoforul său toate celelalte biserici de sub ape -, Părintele Oprea întinereşte. La fundamentul lor şi el şi-a pus ani din viaţă, ani de jertfă, de mărturisire şi de suferinţă pentru Cristos. Pe lângă frescele amintite, locuitorii de aici aşteaptă să dăruiască muzeului alte câteva piese de certă valoare: statuiete de pe vremea daco-geţilor, vase, înscrisuri străvechi, lacrimi şi asudare în slujba neamului şi a Bisericii ce le-a fost inundată.

Mă închin spre Cinciş, îndreptându-mă spre lacul ce acoperă tristeţi şi truda unor moşteniri ruinate de atâtea veacuri de nelinişte şi nepăsare. În suflet îmi răsună cu apăs cuvintele Părintelui Oprea Crăciun, ca răspuns la întrebarea mea despre cum a fost posibilă trecerea sa cu fruntea sus prin istorie: „Convingerea mea este că la mijloc este intervenţia Maicii Domnului. Am o oarecare consideraţie faţă de Maica Domnului şi nu cred că nu ascultă rugăciunile noastre. Vă spun ca sub epitrahil.” Şi cuvintele rostite imediat după, cerându-i cuvânt despre cum să nu mai repetăm şi noi greşelile celor de dinaintea noastră: „Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare. Slujitorii Bisericii trebuie să se reîncreştineze pe ei înşişi, apoi să reîncreştineze neamul acesta.”
Romeo Petraşciuc