Părintele Nicolae de la Piatra Neamţ

In urma altor mişcări de trupe, am ajuns cu un preot foarte bătrân, cred că avea peste 85 de ani, părintele Nicolae, din Piatra Neamţ, un monument de bunătate şi înţe­lepciune, în care vedeam chipul patriarhilor biblici. Ştia atâtea întâmplări minunate din viaţa manăstinlor noastre duioase şi frumoase, cu care ne umplea sufletele de mireasmă sfântă, era un Pateric viu.

După rugăciunea de dimineaţă, ne vorbea despre o virtute creştină. Aşa rânduisem. Expunerea teoretică era urmată de exemplificare. Era vorba despre smerenie şi îngâm­fare. Părintele a început direct cu exemplificarea printr-o povestire adevărată:

“Prea Sfinţitul Melchisedec al Romanului a fost invitat să ia parte la o serbare a românilor din Bucovina. Intrase în folosinţă calea ferată Iaşi-Cernăuţi. Pe vremea aceea trenurile aveau vagoane cu trei clase. Mulţime de preoţi, învăţători, târgoveţ şi ţărani mai înstăriţi, protipendada oraşelor şi târgurilor Moldovei, voiau să fie prezenţi la serbare. Melchisedec, spirit de o smerenie demnă de pustia Sinaiului, şi-a scos însemnele mitropolitane, s-a acoperit cu o pelerină uzată şi s-a aşezat într-un vagon de clasa a III-a printre ţărani şi negustori. Lângă fereastră, îşi număra în rugăciune metaniile isihaste. Într-o staţie, urcară un preot şi un diacon; cu statură impunătoare şi voce puternică, diaconul, lumesc în comportări, îşi făcea loc cu coatele:

– Faceţi loc, faceţi loc! Feţe bisericeşti!

Şi tuşea semnificativ. Preotul mai mărunţel, mai slăbuţ, rămăsese înghesuit mai
în urmă. Diaconul, ajungând lângă Melchisedec, uitându-se la ţinuta lui cam
neglijentă, îşi făcea anunţată prezenţa: „Îhâ! Îhâ… “; dar Melchisedec continua să-şi
numere metaniile netulburat.

– Feţe bisericeşti! Feţe bisericeşti! anunţă diaconul. Nu ne aude nimeni? Nu ne
vede nimeni? şi tuşi mai semnificativ.

Melchisedec, ridică privirea, îl măsură de sus până jos; plecându-şi pleoapele, îşi continuă rugăciunea.

-Tu călugăre, de unde eşti, de unde eşti?
-De la Mănăstirea Neamţu!
-Şi nu vezi… n-auzi? continuă cu aroganţă. Melchisedec smerindu-se, îi făcu o mică plecăciune.
-Ce hram ai ? întrebă diaconul batjocoritor.
-Călugăr prost!
-Aha… da, da! Călugăr prost, călugăr prost! Se vede, se vede! Da, da! rânji diaconul.

Melchisedec îşi continuă rugăciunea. Ţăranii din jur îşi dădeau coate. Diaconul s-a foit, a mai tuşit, a mai rostit de câteva ori: „Se vede, se vede! Călugăr prost!” apoi l-a privit cu aer dispreţuitor. Preotul rămăsese ghemuit între un ţăran şi un negustor care se tocmeau pentru o marfă.

Trenul a ajuns la Cernăuţi. Pe peronul gării, conducătorul românilor bucovineni, preoţimea, corul pregătit pentru primirea înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Melchisedec, erau în mare emoţie. Arhiereul nu apărea nicăieri.

Încet, după ce îşi pusese însemnele mitropolitane, înainta dinspre ultimul va­gon. Diaconul, mai greoi, rămas în urmă, văzuse travestirea.

Corul a intonat imnul de primire, toată asistenţa l-a primit cu „Pe stăpânul…” şi “La mulţi ani”, cu entuziasm. Melchisedec împărţea binecuvântări şi cei mai în­drăzneţi îşi prezentau subalternii, pentru eventuale promovări. Preotul cu care călătorise, printre lacrimi de bucurie i-a spus:

-Vreau să-l prezint pe diaconul meu. Un om de toată cinstea!

Şi căuta cu privirea pe deasupra mulţimii. Disperat că nu-l vede ieşi din aglomeraţie, diaconul stătea amărât la intrarea pe peron.

-Ce faci? Ţi-e rău? Vino să te prezint Mitropolitului! I-am vorbit de tine!
-Mulţumesc! Lasă. m-am prezentat singur!

Preotul a ridicat din sprâncene, nedumerit.”

Cu multe astfel de povestiri pline de tâlc duhovnicesc ne delecta părintele Nicolae.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002